Mesajul

Desigur nu întâmplător acum, duminică seara (din fericire în „prime time”, din nefericire la un canal „de nişă”, Film Cafe), un film vechi de aproape 40 de ani: „Mesajul (Povestea islamului)”. Un lung documentar istoric dramatizat dintre acelea care, probabil, nu mai sunt pe gustul celor mai mulţi dintre cinefilii de azi; film aproape fără virtuţi artistice, deşi într-un rol principal joacă şi Anthony Quinn. Dintr-o altă perspectivă, această coproducţie internaţională poate fi, vizionată acum, una care să stârnească acuzaţii din partea unor susţinători ai libertăţii infinite de expresie; în acest sens, ar fi suficient de amintit că a fost finanţată, tocmai în timpul „Revoluţiei populare”, de fostul dictator libian Muammar al-Gaddafi (dar şi de Maroc, Quweit ş.a.), iar atât conţinutul, cât şi anume procedee cinematografice au fost negociate (finalmente fiind aprobate de islamiştii libieni şi egipteni) astfel încât rezultatul să fie, cum s-ar putea zice azi, corect din punct de vedere religios/islamic (totuşi, a fost respins de liderii religioşi ai Arabiei Saudite, deşi regele s-a numărat printre finanţatori; iar la un moment dat filmările generaseră tensiuni între guvernele marocan şi saudit). Bref, pelicula propune o poveste cuprinsă între primele profeţii ale lui Mohamed şi (re)venirea musulmanilor la Mecca, pe care o cuceresc cu pace şi prin credinţă. Însă pentru un spectator neinformat, dar receptiv, mesajul său ar fi fost suficient (cel puţin pentru un început) spre a înţelege ce anume ne apropie şi ce ne desparte de ei; care e perspectiva lor asupra idolatriei; de ce consideră ei o impietate ca cineva să-şi îngăduie a reprezenta chipul profetului lor (darămite să-l întruchipeze ca personaj ori să-l caricaturizeze!); ce anume le stârneşte lor reacţii violente…

…S-ar putea zice azi şi că filmul suferă prin aceea că nu spune nimic despre terorism. Dar terorismul este un cu totul alt subiect; şi doar dintr-o întâmplare (istorică, lingvistică) a fost atestat în premieră în Franţa (1794)…