Carte de zidire sufletească

XVI. Încheiere

Religia şi caracterul

În trecut, nu ţi-ai fi închipuit să se scrie o carte despre îndrumarea vieţii fără să înceapă şi să se termine cu Dumnezeu. Astăzi, în toate clasele, sunt cercuri tot mai largi care, din cauza educaţiei, a lecturilor, a spiritului vremii şi a dezvoltării lor intelectuale, s-au înstrăinat aşa de mult de ideile religioase, încât nu mai poţi să le trezeşti puterile morale cu religios. Spre a se adresa şi acestor cercuri, cartea de faţă a făcut apel numai la gânduri şi sentimente care sunt atât la îndemâna liberului-cugetător, cât şi a credinciosului. Autorul este însă dator faţă de convingerile lui să mai spună, drept încheiere, un cuvânt asupra rostului religiei tocmai pentru educaţia caracterului, cu atât mai mult cu cât în anii din urmă s-a putut observa că puţinii care nu au fost crescuţi cu o temelie religioasă, nu sunt mulţumiţi cu o simplă morală socială. Îndemnurile fireşti spre bine au nevoie de tâlcuri şi perspective mai înalte, spre a ţine piept patimilor şi tiraniei egoismului. Aici stă valoarea veşnică a spuselor Sfântului Apostol Pavel despre insuficienţa celor mai bune eforturi ale noastre. Aceasta o va adeveri orice om care se luptă serios cu sine însuşi. În sufletul nostru găsim, ce-i drept, o natură mai înaltă; această parte mai bună a fiinţei noastre este însă plină de amestecuri impure şi lipsită de limpezime. Atunci omul care luptă aspiră la idealuri cu totul pure şi tocmai cele mai bune şi mai tari dintre sufletele tinere râvnesc după credinţa într-o împărăţie a perfecţiunii, în care să fie întreg ceea ce pe lumea asta rămâne numai un crâmpei. Nu numai partea pământească a omului caută şi are nevoie de-o patrie, de-un centru, de-un punct de plecare pentru orice străduinţă de iubire; natura noastră spirituală umblă şi ea după atare liman al dorurilor ei, după o îmbinare cu obârşia vieţii. Numai dintr-o adâncă experienţă a sufletului omenesc a pornit mărturisirea Sfântului Augustin, că inima noastră nu se alină până ce nu-şi află limanul în Dumnezeu.

Tinerii lipsiţi de credinţă din epoca noastră îşi mărturisesc în taină că la aceste nevoi sufleteşti explicaţiile moderne le-au dat neghină în loc de grâu şi simt cu adâncă dezamăgire şi strâmtorare că, fără o credinţă temeinică în adevărurile cele veşnice, nu te poţi educa singur în chip serios, deoarece în haosul general al părerilor individuale nu mai e cu putinţă o convingere trainică şi îndrumătoare. Pentru simple ipoteze, nimeni nu face jertfe. Numai adevărul sfânt şi veşnic poate scoate un caracter dintr-o făptură şovăitoare, nu o morală neatârnată care se bizuie doar pe un individ schimbător, pe experienţa lui sărăcăcioasă, pe cugetarea sa tulbure, pe acea morală care degenerează în modelele şi directivele cele mai variate şi trebuie să păşească de la o răsturnare la alta, de la o morală nouă la alta şi mai nouă. Aici mulţi dintre tinerii cei mai buni şi mai cinstiţi îşi vor pune întrebarea: Dar nu se cuvine oarece rezervă şi faţă de aplecarea noastră religioasă? Trebuie oare să ne luăm după glasul ei şi să ne dedăm la trăiri pe care conştiinţa noastră intelectuală le condamnă? La aceasta răspundem următoarele: acordăm toată cinstea ştiinţei, dar ea n-are dreptul moral să tăgăduiască siguranţa interioară a omului despre originea lui spirituală. Ea poate să ne arate că această lume a funcţiilor noastre spirituale este strâns legată de starea creierului nostru. Însă cu aceasta n-a dovedit nicio funcţie a materiei, ci doar a pus în lumină un adevăr elementar, că acţiunea spiritului asupra materiei este legată de anumite organe mijlocitoare. Cât despre originea şi esenţa vieţii spirituale, nici ştiinţele naturale nu ne suflă o vorbă. Acest lucru, în timpul din urmă, a fost formal scos în relief chiar de unii naturalişti. O pricepere adevărată a realităţii naturii noastre spirituale n-o dobândim prin metodele ştiinţei, ci numai prin cunoaşterea de sine şi prin desăvârşirea de sine. Cine exersează serios în vederea supremaţiei spiritului asupra patimilor şi stărilor trupeşti, acela va ajunge să creadă şi în lumea spirituală. Iar întru aceasta va fi întărit şi luminat, când va vedea că sufletele cele mai mari şi mai bogate ale tuturor timpurilor – care au fost o viaţă întreagă îndreptate spre realităţile lumii lăuntrice şi purtau în sine o viaţă spirituală de-o îmbelşugare şi-o putere deosebite – au rostit, cu privire la esenţa spiritului, lucruri mai vrednice de încredere decât toţi cercetătorii cosmosului, care, tocmai prin natura îndeletnicirii lor, au fost abătuţi de la studiul vieţii şi al experienţei lăuntrice. Asupra acestor adevăruri fundamentale există un consensus sapientium, un acord al acelora care nu numai că au cugetat, ci au trăit şi au suferit din adânc şi pe acestea şi-au întemeiat înţelepciunea lor. În acest mare acord, se poate ca oricine să fie tulburat în viaţa lui lăuntrică de sofiştii superficiali şi de teoreticienii abstracţi.

Împotriva religiei nu se ridică decât oamenii care au pierdut simţul mai adânc al realităţii. Cu cât omul ajunge sa se cunoască mai bine pe sine, să cunoască viaţa şi oamenii, cu atât mai mult va înţelege esenţa şi rostul religiei. Stanley spunea la sfârşitul vieţii, în autobiografia sa: Numai cu ajutorul convingerilor religioase putem ajunge la un progres adevărat şi esenţial. Ele ne dau trup, măduvă şi putere; fără ele, aşa-numitul progres este găunos şi fără durată. Fără credinţa în Dumnezeu suntem bătuţi de talazuri pe un ocean de nesiguranţă. Căci ce este pământul nostru faţă de imensitatea Universului, faţă de lumile din spaţiul fără de margini? Peste întinderea imensă a nemărginirii, în care închipuirea omului celui mai înţelept nu ajunge decât până la un crâmpei ridicol de mic, domneşte spiritul atotputernic al lui Dumnezeu. Spre Dânsul mă îndrept, El, Izvorul şi Puterea puterilor…