Protopopiatul Rădăuţi

Viaţa monahală – imn al rugăciunii şi al muncii, desăvârşit în iubirea de aproapele

Chemarea monahală este asemenea acelui „Vino după Mine” adresat de Mântuitorul Apostolilor, fără promisiuni, fără cuvinte inutile, căci inima simte dulceaţă şi renunţă la toate pentru o robie de bunăvoie: robia iubirii. Chemarea monahală este o taină greu de înţeles pentru lumea contemporană, fiind o împletire desăvârşită între acel „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi, şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi…” (Ioan 15,16) şi libertatea omului.

Sfântul Ioan Scărarul defineşte monahul astfel: “Monahul este cel ce în orice loc, în orice lucru şi în orice vreme se călăuzeşte după poruncile şi după Cuvântul lui Dumnezeu”.

Scopul acestui articol este de a face o mică sinteză prin care să arat că viaţa monahală este un imn al muncii, al curăţiei morale şi al rugăciunii. Acest imn al muncii îşi găseşte împlinirea în iubirea faţă de semeni.

Iubirea de aproapele

manastirea-bogdana-8Sfinţii Părinţi arată că monahul care vrea cu adevărat să se mântuiască, trebuie mai întâi să trăiască printre oameni, să-şi însuşească mai întâi în societate lucrarea poruncilor evanghelice, fiindcă acolo, printre semeni, lucrarea duhovnicească se poate îmbina cu lucrul fizic şi se poate îndeplini porunca iubirii aproapelui (Sf. Igantie Briancianinov). Iubindu-ţi aproapele, iubindu-l în Domnul, adică după poruncile Domnului, dobândim iubirea de Hristos. “Nu este cu putinţă să-l iubeşti pe Dumnezeu, dacă nu-ţi iubeşti mai întâi fratele. Dragostea de frate constă în a îndeplini faţă de el poruncile Domnului” (II Ioan 1, 6).

Sfântul Vasile cel Mare, arătând avantajele vieţii de obşte, spunea că omul nu se poate desăvârşi decât în preajma oamenilor, că numai în viaţa de obşte monahul exercită cu folos supunerea, că numai în comuniune cu alţii poate să-şi arate iubirea de semeni.

Sfântul Grigore de Nazians spune că monahul fuge de oameni nu din ură, ci din iubire de Dumnezeu. Monahul fuge de oameni, dar se întâlneşte cu ei, nu prin legături exterioare specifice lumii, ci prin rugăciune în Duhul Sfânt.

Pentru a pune început bun, o temelie bună acestui urcuş duhovnicesc este necesar, în primul rând, ca monahul, şi nu numai, să fie împăcat cu Dumnezeu, împăcat cu el însuşi şi cu semenii săi.

De ce reprezintă iubirea de aproapele nostru prima treaptă a urcuşului nostru duhovnicesc?

Un învăţător de lege, ispitindu-L pe Mântuitorul Hristos, L-a întrebat: „Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” (Matei 22, 35). Răspunsul Mântuitorului a venit prompt: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind Legea şi proorocii.” (Matei 22, 36-40)

Izvorul iubirii creştine este în Sfânta Treime. Iubirea lui Dumnezeu vine la noi deplin, prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel întrupat, şi se continuă în Biserică prin lucrarea Sfântului Duh până la sfârşitul veacurilor.

Aproape nu este pagină a Sfintelor Evanghelii în care să nu se arate cum marea dragoste a Mântuitorului Hristos faţă de oameni era materializată în faptă de ajutorare imediată: vameşii şi păcătoşii, săracii şi bolnavii au cunoscut binefacerile şi binecuvântarea dumnezeiescului ajutor acordat de Mântuitorul Hristos: „Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35)

Despre iubire de semeni nu se poate vorbi artificial. Iubirea înseamnă lacrimi, suferinţă, părere de rău. Iubirea înseamnă a te gândi, a te implica, a trăi, a colabora, a ajuta, a sprijini, a mângâia, a da sfat, tot ce se face din punct de vedere al binelui. Lumea de astăzi are mare nevoie de dragoste. Iubirea este o taină pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, care are la baza ei jertfa. Nu există jertfă fără iubire şi iubire fără jertfă.

Rugăciunea, izvorul vieţii

Alt mijloc prin care monahul intră pe calea desăvârşirii este rugăciunea.

Rugăciunea este pentru monah izvorul vieţii. Prin rugăciune, monahul îşi revarsă inima în faţa lui Dumnezeu, prin rugăciune îşi dezvăluie în faţa lui Dumnezeu suferinţele şi durerea sufletului său şi tot prin rugăciune monahul aude glasul liniştitor al lui Dumnezeu.

Rugăciunea impune o pregătire deosebită: “Mai înainte de a te ruga pregăteşte-te să nu fii ca omul care ispiteşte pe Domnul”(Sirah 18, 23), iar Sfântul Ioan Scărarul spune: “Mergând să ne înfăţişăm înaintea împăratului şi Dumnezeului şi să stăm de vorbă cu El, să nu o facem fără pregătire… iar cererile noastre să le rupă şi să ni le arunce în faţă” .

Cea dintâi pregătire constă din lepădarea de orice gând rău şi de învinuirea semenilor (Sf. Ignatie Briancianinov ). Această pregătire ne-a fost poruncită de Mântuitorul Hristos: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele vostre” (Marcu 11, 25-26). Rugăciunea trebuie făcută din inimă, să fie sinceră, iar cine vorbeşte cu Dumnezeu, sincer şi curat cu inima, în rugăciune, tot sincer şi curat va vorbi şi cu semenii săi.

manastirea-bogdana-24Rugăciunea nu este o faptă individuală a noastră, nu este o faptă care poate fi împlinită prin dispreţul semenilor şi al fraţilor noştri: “Dacă cineva zice: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (I Ioan 4, 20-21).

Sfântul Nil face o sinteză foarte frumoasă referitoare la duhul care trebuie să insufle legăturile monahului cu ceilalţi semeni ai săi:

* rugăciunea nu trebuie să se limiteze doar la persoana noastră şi la nenumăratele ei trebuinţe, ci trebuie făcută şi pentru ceilalţi, pentru că rugăciunea săvârşită pentru ceilalţi constituie imitarea modului îngeresc de rugăciune, pentru că şi îngerii se roagă pentru noi;

* rugăciunea este sera în care răsare smerita cugetare, pentru că în rugăciune omul se vede pe sine aşa cum este şi se smereşte mai uşor;

* fericit este monahul care socoteşte mântuirea şi înaintarea tuturor ca mântuirea şi înaintarea sa;

* monahul se separă de cele omeneşti, dar iubeşte omul; urăşte caracterul lumesc, dar varsă lacrimi fierbinţi pentru oameni şi pentru mântuirea lor. De aceea nu se separă pe sine de ceilalţi cu un cuget fariseic: “nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11), ci dimpotrivă, se socoteşte pe sine una cu toţi.

Munca mâinilor, pază gurii şi piedică lenevirii

O altă armă puternică cu care monahul poate înainta pe calea desăvârşirii este munca.

manastirea-bogdana-10Munca este “al doilea plămân al călugărului” (Ioan G. Coman): munca manuală, munca misionară, munca intelectuală de adâncire şi luminare a adevărurilor de credinţă, munca ştiinţifică, munca obştească. Munca pentru monah, dar nu numai pentru el, este o continuă creaţie, este o colaborare la opera lui Dumnezeu.

De aceea, aproape toţi Sfinţii Părinţi, dar mai ales Sfântul Vasile cel Mare, în cea mai mare parte a Rânduielilor călugăreşti, arată că, din pilda Mântuitorului Hristos şi a apostolilor Săi, munca trupească este bună şi legiuită, de aceea proclamă obligaţia muncii pentru toţi monahii, aceasta fiind un instrument de luptă pentru potolirea patimilor şi eliminarea viciilor.

Sfântul Vasile cel Mare arată că munca, în aspectul ei cel mai înalt, este o virtute de căpetenie prin care moştenim viaţa de veci, iar intrarea în monahism nu aduce cu sine scutirea de legea muncii: “Călugării sunt chemaţi să ducă o viaţă sobră, o viaţă retrasă, dar nu în trândăvire. Munca disciplinează viaţa sufletească şi împiedecă mintea de a rătăci în gânduri aducătoare de stricăciune. De aceea munca este o condiţie esenţială a mântuirii sufletului”. Concepţia marelui organizator al monahismului răsăritean privitoare la muncă, avându-şi izvorul în Sfânta Scriptură, s-a răspândit în întreg monahismul Bisericii creştine.

Deoarece omul fiind fiinţă îndoită, alcătuită din suflet şi trup, tot aşa trebuie să aibă şi o îndoită lucrare: una duhovnicească, înfrânarea şi stăpânirea gândurilor, precum şi rugăciunea necurmată a minţii; alta trupească – meşteşugul şi lucrarea mâinilor.

Atât lucrarea cu mintea, cât şi cu trupul trebuie să se facă după voia lui Dumnezeu: “Orice faptă săvârşită fie cu lucrarea minţii, fie cu lucrarea trupului, să se săvârşească după voinţa lui Dumnezeu” .

Sfântul Nicodim Aghioritul îndemna monahii ca să-L urmeze pe Hristos şi să lucreze cu mâinile, pentru că lucrul mâinilor este, pentru monah, pază gurii şi piedică lenevirii: ”…din roada ostenelilor tale poţi ajuta şi pe fraţii cei lipsiţi şi lucrând cu mâinile îţi linişteşti şi potoleşti mintea şi apoi agonisindu-ţi singur cele de trebuinţă poţi rămâne în linişte şi nevoinţă, fără să mai ai pricină de a hoinări prin lume, ca să aduni milostenie de la credincioşi, căci din această hoinărire se nasc multe rele”.

În această armonie dintre rugăciune şi muncă Sfântul Vasile cel Mare spune: “Ce este mai fericit pe pământ decât a te asemăna îngerilor: dis-de-dimineaţă a te grăbi la rugăciuni şi cântări; apoi după ce răsare soarele să te apuci de lucru, în tot locul având rugăciunea aproape de tine; apoi să-ţi închei lucrul cu cântări şi psalmi. Şi una şi alta trebuie făcute cu socoteală”.

Fiecare om aflat în suferinţă şi în nevoi, perceput şi abordat cu ochii cei mult milostivi ai lui Hristos şi în iubirea Sa, descoperă faptul că aproapele nostru rămâne pentru fiecare dintre noi cel mai mare obstacol în calea mântuirii noastre, a realizării deplinei comuniuni. Mântuitorul Hristos cere ca relaţiile dintre credincioşi, dintre toţi oamenii, să fie guvernate de legea dragostei şi a ajutorării reciproce.

Iubirea de aproapele, rugăciunea şi munca sunt piloni pe care se sprijină şi se desfăşoară viaţa monahală.

Viaţa monahului este un continuu imn de slavă lui Dumnezeu şi un exemplu pentru semeni. Aproapele este slujit prin fapte de caritate, iar opera de caritate se continuă în asistenţa socială şi în ospitalitate.

Protos. IRINEU LICHI

Mănăstirea Bogdana Rădăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: