Eminescu

S-a adunat iar promoroacă,

Grădinile nu pot să tacă,

Vorbim prin ţurţuri care cântă

De poezia fragedă şi sfântă –

 

Poetul are astăzi chip

Ce se ridică din nisip,

La vremurile grele de ispită

Când e credinţa răstignită!

 

El pune semne în izvoare,

În inima care ne doare,

Lăsând în lume mai mereu

Cuvântul plin de Dumnezeu.

 

Noi ascultăm în foşnet de zăpadă

Ca lumea-ntreagă iar să creadă,

Că Dumnezeu e ocrotire,

Speranţă, drum de mântuire!

 

Poetul despre care spun,

Ca stelele ce nu spun,

Este luceafăr de gândire

Şi acatist de mântuire!

Apelul pentru pace

„Cea mai mare filosofie este cugetarea la moarte”.

(Sf. Vasile cel Mare)

E lumea răvăşită la teroare

Şi zi de zi e sângele vărsat.

De ură, de mânie, răzbunare,

Cu jertfe în puhoaie, revărsat.

 

Se scutură nămeţii din copaci,

Pe catafalc eroii sunt purtaţi.

Rămânem în iubire mai săraci

Şi-n suflete răniţi şi vinovaţi!

 

Nu este pentru crimă o salvare

Ci doar pedeapsă mare, grea,

Nimic nu se rezolvă prin teroare,

Doar prin blândeţe mântuire vei avea!

 

Să punem stavilă ororii

Şi sufletul curat să ni-l păzim,

Că se învârte roata morii,

Iar sângele n-avem cum să-l plătim!

CONSTANTIN BOBOC