Mănăstirea Slătioara
Odată încheiate sărbătorile pentru cei care respectă calendarul gregorian, reintrodus de Papa Grigore al XIII-lea în 1582 şi adoptat în România de către autorităţi în anul 1919 iar de Biserica Ortodoxă Română în 1924, începând cu data de 7 ianuarie peste un milion de credincioşi pe stil vechi (cei care au refuzat trecerea la calendarul gregorian şi au rămas la cel iulian) prăznuiesc Crăciunul şi în noaptea dintre 13 spre 14 ianuarie – trecerea la Anul Nou pe stil vechi.
Între bisericile care nu au adoptat schimbarea calendarului se număra Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, la care se adaugă monahii din Sfântul Munte Athos. Acestor biserici li s-au alăturat şi credincioşii de stil vechi – lipovenii, ruşii, sârbii şi ucrainenii care trăiesc în România.
Dacă analizăm cele două calendare nu vom sesiza diferenţe legate de structura acestora. Ele se deosebesc prin faptul că Biserica Ortodoxă pe stil nou serbează praznicile mari şi sărbătorile sfinţilor cu dată fixă cu 13 zile mai devreme, conform calendarului iulian îndreptat la Constantinopol în 1923, iar pe cele cu data schimbătoare legate de Paşti – potrivit calendarului vechi neîndreptat, a cărei dată este rotată după stilul nou.
În ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine, adică Paştele, Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit din 1927 înainte, prin consens general, că Paştele să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după pascalia stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul neîndreptat.
De Anul Nou „pe vechi”, în comunele Boroaia, Drăguşeni, Râşcă, Bogdăneşti dar şi în oraşele Fălticeni şi Suceava, se merge cu pluguşorul, cu buhaiul şi cu capra. Tradiţiile s-au păstrat după cum se făcea în vechime. Seara în ajun toţi credincioşii merg la biserică sau mănăstire pentru a aduce mulţumiri Domnului pentru realizările din anul ce se încheie şi pentru a se ruga să fie sănătoşi şi să aibă parte de bucurii în Noul An. Centrul credinţei pe stil vechi a rămas la Mănăstirea Slătioara din comuna Râşcă, locul în care în fiecare an se adună mii de credincioşi. După zone au rămas obiceiuri şi tradiţii de Anul Nou pe stil vechi. O veche tradiţie în comunităţile sârbeşti din Timişoara spune că cei care se lasă acoperiţi înainte de miezul nopţii de fustele ţigăncilor vor avea noroc tot anul. Desigur în schimbul norocului pe care îl au, ţigăncile solicită răsplata în bani. Sârbii din Banat obişnuiesc să spargă de podea paharele din care au băut şampanie în noul an, ei fiind convinşi că astfel vor fi sănătoşi tot anul. Lipovenii din Tulcea, Galaţi, mai păstrează încă obiceiul unor mâncăruri tradiţionale de sărbători; un fel de clătite cu brânză sau cu carne, vărzări, chiroşte, găluşte din aluat cu interior de carne tocată fierte în apă cu sare. În rest, toţi învârtesc de sărbători cozonac, cârnaţi şi sarmale. Se spune că ultima zi din an este întâlnirea dintre moarte şi viaţă. Omorâm amărăciunile şi clipele urâte şi reînviem iubirea şi înţelepciunea. Nou este anul ce vine, noi sunt visele noastre, noi sunt dorinţele noastre, noi sunt spiritele noastre, dar călduroasele mele urări şi ale redacţiei ziarului sunt pentru totdeauna. Un An Nou cum aţi visat. Pentru vremurile bune – recunoştinţă. Pentru cele rele – multă speranţă, pentru fiecare zi – o dorinţă.
E cumpăna dintre ani. Să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă. Speranţa să vă deschidă poarta spre un An Nou plin de bucurii şi împliniri. Şi mereu, mereu fericire.
Aceasta este ceea ce autorul acestor rânduri şi colectivul redacţiei ziarului vă doresc în noul an. Un An Nou fericit.
Comentarii