Popularul, deja, premier britanic Winston Churchill îi scria, plin de admiraţie: „Nu a fost menirea ta să comanzi armate. Tu a trebuit să le creezi, să le organizezi şi să le stimulezi”. Era anul 1945 şi generalul George Marshall (1880-1959) deveni cel mai apreciat american venit în Europa, ca şef de Stat Major al Armatei Americane, planificându-i aproape întreaga strategie de luptă în cel de-al Doilea Război Mondial; care a şi dat roade de altfel. Răvăşit după şapte ani de război cu forţele Axei, Marshall s-a gândit la un vast program de salvare a Occidentului, plan aprobat de preşedintele de atunci Harry Truman. Acesta a fost „Planul Marshall”, care a costat Statele Unite peste 13,5 miliarde de dolari, ajutoare materiale, prin podurile aeriene, şi financiare, prin bănci. Planul era administrat şi drămuit cum se cuvine prin Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană; dar, în Răsărit, ostilitatea ocupanţilor sovietici l-a determinat pe Marshall ca, împreună cu ai săi fideli aliaţi, să creeze o alianţă militară defensivă, NATO; cea din care şi noi facem parte de 10 ani. În 1953, pe vremea când era ministru al apărării la Washington, lui Marshall i s-a acordat, pentru planul ce-i poartă numele, Premiul Nobel pentru Pace, care i-a fost decernat la Oslo.
Dacă Marshall a dat o arhitectură politică Europei, un contemporan de-al său, român, originar din Râmnicu Sărat, arhitectul Petre Antonescu (1873-1965) a regândit arhitectura Bucureştiului, într-o epocă de profunde transformări prin care trecea România. Cine se plimbă azi prin centrul vechi al Capitalei poate admira două clădiri ce-i poartă numele înveşnicit în piatră, Primăria municipiului Bucureşti şi clădirea Facultăţii de Drept. Pentru aceste realizări şi pentru altele nu este foarte ştiut. În lumea arhitecţilor este însă apreciat la justa sa valoare, inclusiv peste hotare.
Comentarii