Prima apariție în limba română a Hronicului lui Cantemir

 

Prin stăruințele mitropolitului cărturar și traducător român Veniamin Costache pe lângă consulul rus Grigorie Tinkovski, s-a pus piatra de temelie a unei întreprinderi extrem de importante pentru cultura noastră, tipărirea în limba română a celei din urmă lucrări scrise de Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor. Povestea acestui demers este ceva mai lungă. La rândul său, consulul s-a adresat lui Pavel de Kiselev, Prezidentul plenipotențiar al Principatelor. Acesta a intervenit la organele îndreptățite de la Sankt Petersburg pentru a permite trimiterea originalului lui Cantemir din arhivele Moskovei la Iași. Fiind un lucru extrem de valoros, copiile și transcrierea lucrării au fost sever supravegheate de către însuși consulul Tinkovski. La sugestia mitropolitului, paharnicul Gheorghe Seulescu, pe atunci director al Tipografiei Mitropolitane, a fost însărcinat cu transcrierea operei, „câte trei coale pe zi”. După terminarea transcrierii, mitropolitul a cerut încuviințarea domnitorului Mihail Sturza „de a pune colile sub teasc”, adică de a le tipări. Cartea apare în 1835 la Tipografia Albina din Iași, editată de Gheorghe Asachi. Menționăm că este prima apariție la noi a Hronicului. Demn de semnalat este și faptul că lucrarea are și o litografie reprezentând portretul domnitorului cărturar, dar și un fragment – facsimil care ne face cunoscut scrisul autorului și grija lui pentru adevărul istoric. „Iară mai mult ce vom fi greșit te poftim ca cu lină și blândă inimă să îndrepteze și să tocmască. Iară mai multe să adaogă, sau să scază, poftim să nu îndreznească”. Cu o viziune mai largă și mai științifică decât a cronicarilor, Cantemir tratează în această carte „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” probleme capitale ale istoriei românilor: formarea poporului român, demonstrând romanitatea acestuia, unitatea de origine și de limbă și continuitatea lui pe teritoriul vechii Dacii. Cartea a fost găsită în Basarabia (la Bender) și făcea parte din biblioteca bunicilor și părinților soției mele, Ludmila Rîbcovschi. (Prof. arhid. ȘTEFAN HRENIUC)