Stupca – spațiu de legendă

Mergând dinspre Suceava spre Gura Humorului, după cabana Ilișești, vei fi întâmpinat, într-o intersecție, de un monument ce te îndeamnă la visare. Este vorba de o liră (poate chiar lira prorocului David, care alunga demonii din sufletul regelui Saul!) ce amintește că viața noastră nu este doar un zbucium după cele materiale, ci și o invitație spre descoperirea muzicii universale, spre contemplarea frumuseții naturii și a spiritualității românești, spre o liniștire sufletească.

 

Parcă auzim în suflet vocea divină care strigă, ca oarecând marelui Arsenie: ”taci, fugi, liniștește-te!”. Dacă te vei afunda în pădurea deasă, mergând pe drumul șerpuind printre copaci, vei găsi un sat la poalele codrului în care timpul are altă dimensiune. Parcă nu mai gonește atât de repede, parcă te invită la meditație și la descoperirea lucrurilor cu adevărat importante. Este cunoscut ca fiind satul marelui nostru compozitor Ciprian Porumbescu, care a copilărit, a compus, a predat copiilor de la școală și a trecut la cele veșnice de pe aceste plaiuri mirifice. Puțină istorie Începuturile acestei localități se pierd în negura vremurilor. Pământul a fost locuit încă din comuna primitivă, lucru dovedit prin unele materiale scoase la suprafață. Astfel, la Stupca s-au descoperit două toporașe din neoliticul târziu, în râpa dealului numit Tușiți și un topor de format mare, cu gaură perforată, lângă casa lui Moroșan Dumitru al lui Igor, în timp ce săpa o groapă pentru cartofi. Aceste vestigii sunt înregistrate între bunurile patrimoniului național de către Muzeul județului Suceava. Localitatea s-a numit până în anul 1954 Stupca. E o așezare foarte veche, existând probabil din timpul descălecării lui Dragoș, fiind supusă direct domnitorului de la Suceava. O legendă pomenește că aici se aflau stupii Domniei încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. În documentele de cancelarie domnească apare menționată târziu (în anul 1546, pe timpul lui Petru Rareș, când este amintit un anume ”Șandru, vataman de Stupca”), când satul a ajuns la o dezvoltare demnă de a-i fi consemnată existența. Veniturile realizate din agricultură și creșterea animalelor intrau în vistieria domnească, și nu în cea a țării, ceea ce dovedește că satul era proprietate domnitorului. Satul asculta de Ocolul Sucevei și era administrat de vornicul acestui ocol. Cel mai probabil, numele satului provine de la îndeletnicirea acestor oameni, care erau apicultori. Emil Grigorovitza afirma: ”După legendă, boierul posesor al acestei localități ar fi dăruit-o mănăstirii Secu și monahii de acolo ar fi avut aici o stupină, de unde și numele de Stupca.” Dovadă stă și denumirea de Prisacă dată unei tarlale din câmp care există și în momentul de față. O altă legendă istorisită de Constantin Botușan, un bătrân al satului, așa cum erau bătrânii de altă dată, spune că atunci când au năvălit tătarii, oamenii locului s-au refugiat în pădure, cei tineri luând stupii în brațe. După ce au ars și au jefuit tot ce se putea jefui în sat, tătarii se îndreptară spre pădure, unde li se păru că mișcă ceva. Pentru a se apăra, sătenii au izbit stupii de pământ iar albinele furioase s-au năpustit asupra dușmanilor punându-i pe fugă pe cotropitori cu înțepăturile lor. Vatra actuală a satului nu este și cea inițială. Satul a ars de două ori din temelii, prima vatră fiind la locul numit ”casa de apă”, iar a doua vatră la locul numit ”la căsuță” sau ”la Vătuț”, unde s-au și descoperit oseminte, semn că acolo a fost cândva un cimitir. În anul 1615, voievodul Ștefan Tomșa al II-lea dezlipește satul Stupca de la Ocolul Sucevei și îl dăruiește mănăstirii sale nou zidite, Solca. Voievodul Radu Mihnea, printr-un act emis în aprilie 1618, întărește această danie. Nu se știe în ce fel Mănăstirea Solca a pierdut satul Stupca, probabil a fost vândut, trecând de la un stăpân la altul. Stăpânirea austriacă, apoi cele două războaie mondiale, colectivizarea comunistă, toate și-au pus amprenta asupra acestei localități, sute de vieți fiind aduse ofrandă pentru libertatea și demnitatea poporului român. În mijlocul satului stau mărturie și semn al veșnicei recunoștințe două monumente, frumoase cruci de piatră, ridicate în memoria eroilor căzuți pe câmpurile de luptă în cele două războaie. Numele lor stau înscrise pe aceste monumente, dar mai ales în inimile sătenilor care fac pomenirea lor solemnă în fiecare an de Ziua Eroilor, ziua Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos. În Primul Război Mondial Stupca a pierdut 77 de vieți omenești, iar în cel de-al Doilea Război și-au găsit sfârșitul 48 de săteni. În anul 1954, denumirea localității se schimbă din Stupca în Ciprian Porumbescu, în memoria marelui compozitor român care a copilărit, a compus și a murit în acest sat. Viața bisericească Prima biserică despre care se știe cu certitudine a fost construită de boierul Vasile Balș, în anul 1766, și era închinată Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul. A fost construită din lemn și sfințită pe data de 20 iulie 1767, chiar de ziua hramului bisericii. De atunci și până în zilele nostre s-a păstrat obiceiul ca în acestă zi, după Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, să se facă și slujba Sfântului Maslu pentru a comemora primul hram al satului nostru. Aici a slujit între anii 1865-1884 preotul Iraclie Porumbescu (1823-1896), talentat scriitor și culegător de folclor, originar din Sucevița și anterior preot la Șipotele Sucevei (azi în Ucraina). Preotul Iraclie era tatăl lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), autorul imnurilor naționale “Trei culori” (imnul României pentru o lungă perioadă de timp), “Pe-al nostru steag e scris Unire” (imnul Albaniei), al nemuritoarei “Balade” și al primei operete românești – “Crai nou”. Cu timpul, devenind neîncăpătoare, se cerea construirea unei noi biserici. După mai multe demersuri înaintate stăpânirii austriece, în 1887 începe construcția unui nou locaș de închinare, din piatră și cărămidă. Zidirea bisericii cu hramul Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir a durat doi ani, până în 1889, fiind sfințită pe 27 octombrie de către ÎPS Silvestru Morariu-Andrievici, arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației. La înălțarea locașului de cult au contribuit preotul paroh Onofrei Mironovici (1852-1929), enoriașii, precum și boierul Alecu Popovici, înnobilat de statul austro-ungar cu rangul de cavaler. Deasupra intrării în biserică a fost amplasată o pisanie care întărește cele spuse anterior. Planul pentru zidirea bisericii și supravegherea tehnică a lucrării a fost încredințată inginerului Ernst Botta. Bisericuța din lemn a fost desfăcută bucată cu bucată și donată satului vecin, Lucăcești, unde există și astăzi. Actuala biserică este un edificiu măreț, construită în stil moldovenesc, cu o turlă hexagonală deasupra naosului care domină împrejurimile. Are o lungime de 28,41 m și o lățime de 8,2 m. Ca împărțire, biserica are pridvor, pronaos, naos și altar. Are trei uși mari, ușa principală dă în pridvor. Pronaosul este în formă dreptunghiulară și luminat de patru ferestre. Despărțirea dintre naos și pronaos se face printr-un prag jos. Deasupra naosului se înalță turla măreață, cu un diametru de 8 m, iar în părți sunt absidele cantorale de câte 5 m fiecare. Catapeteasma a fost confecționată din lemn de frasin, sculptată de Anton Ziegrooser cu fiii săi Felix și Anton din Câmpulung. Icoanele catapetesmei sunt executate de renumitul pictor cernăuțean Epaminonda Bucevschi (1843-1891). Pereții interiori ai bisericii au fost pictați în anul 1992 de către pictorul Nicolae Gavrilean din Gura Humorului, iar exteriorul bisericii a fost refăcut mai întâi în anul 1986 și apoi în 2007, preot paroh fiind Leonte Galeș. După realizarea picturii interioare, la 13 septembrie 1992, biserica a fost resfințită de ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților. Așa cum este obiceiul din moși-strămoși, înaltul ierarh a fost întâmpinat la intrarea în sat de tineri călăreți îmbrăcați în costume tradiționale, iar sunetele buciumelor au umplut întreaga vale. N-au lipsit pâinea și sarea, ca simbol al ospitalității bucovinene. A fost o zi de sărbătoare cu adevărat înălțătoare. Lângă biserică se află o cruce de piatră ridicată la 3 septembrie 1868, după cum atestă o inscripție. În curtea locașului de cult a fost înălțată o troiță întru pomenirea lui Carol Miculi (1819-1897), profesorul de pian al lui Ciprian Porumbescu. La mică apropiere de zidul altarului se află mormintele familiei Porumbescu. Pe crucea lui Ciprian Porumbescu este înfășurată o bandă de tablă vopsită în culorile roșu, galben și albastru (culorile drapelului României), având sub ea o placă de marmură cu o strofă din imnul “Trei culori” al marelui compozitor: “Iar cînd fraților m-oi duce/ De la voi ș-o fi să mor/ Pe mormînt atunci să-mi puneți/ Mîndrul nostru tricolor” După mormântul său se află în ordine mormintele lui Alexandru Porumbescu (1867-1877), Emilia Porumbescu (1826-1876) – mama compozitorului, Eufrosina Porumbescu (1866), Alexandru Porumbescu (1862-1866), Maria Rațiu Porumbescu (1860-1932), preotul Iraclie Porumbescu (1823-1896) și Ștefan Porumbescu (1856-1896). Ultimii doi au murit la Frătăuții Noi și au fost înmormântați acolo. În anul 1971, când s-a inaugurat complexul muzeal de la Stupca, rămășițele pământești ale părintelui Iraclie și ale lui Ștefan Porumbescu au fost deshumate și transportate în cimitirul satului Stupca, fiind reînhumate lângă mormintele lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), ale mamei sale Emilia (1826-1876) și ale celorlalți frați ai compozitorului. În afară de mormintele familiei Porumbescu, în cimitirul din jurul bisericii se află și mormintele altor personalități locale: Dimitrie cavaler de Costin (1853-1902), urmaș al lui Miron Costin, renumitul cronicar, sau preotul Onofrei Mironovici (1852-1929) – în timpul căruia s-a construit biserica. În fiecare an, la data de 6 iunie (în duminica cea mai apropiată datei de 6 iunie), este oficiată la Stupca o slujbă de pomenire în memoria familiei Porumbescu, eveniment la care iau parte invitați de seamă din țară și din străinătate, păstrându-se vie amintirea marelui compozitor. Cu această ocazie este prezentă în fiecare an, strănepoata ”domnișorului Ciprian”, distinsa doamnă Nina Cionca. Autoritățile locale, alături de Consiliul Județean, se implică foarte mult cu acest prilej, organizând diverse activități culturale la nivel de județ, dar și local. Preotul paroh Leonte Galeș își amintește cu nostalgie anul 1983, anul instalării sale ca preot la Stupca: ”Când am venit la Stupca se împlineau 100 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui compozitor Ciprian Porumbescu. Un sobor mare de preoți au săvârșit slujba de pomenire, coruri renumite din țară au cântat cu această ocazie, au fost prezenți și mari actori care au jucat în filmul Ciprian Porumbescu: Vlad Rădescu (rolul lui Ciprian), Emanuel Petruț (rolul preotului Iraclie), Tamara Crețulescu (rolul Berthei), dar și regizorul filmului, Gheorghe Vitanidis. Seara, la muzeul care îi poartă numele, pe un ecran în aer liber, a rulat filmul Ciprian Porumbescu, iar actorii au împărtășit sătenilor emoțiile lor.” O altă zi foarte importantă, poate cea mai importantă după sărbătoarea Învierii Domnului, este hramul bisericii, ziua de 26 octombrie, ziua Sf. M. Mc. Dimitrie, ”însulițatul lui Hristos”. Majoritatea gospodarilor din sat se îmbracă în portul tradițional (ca de altfel la fiecare sărbătoare importantă) și participă la Sfânta Liturghie, după care se bucură în familie de prezența rudelor, a copiilor, nepoților și strănepoților. De asemenea, un prilej de sărbătoare este ziua de 17 martie, ziua Sf. Alexie, omul lui Dumnezeu, când are loc, conform tradiției locale, slujba Sfântului Maslu, după dumnezeiasca Liturghie. La acestă slujbă participă preoți și credincioși din toate parohiile vecine, fiind o bună ocazie de a ne întâlni și de a ne cunoaște reciproc. Este vorba de așa-numitul Sfântul Maslu de obște, la care se adună peste zece preoți slujitori din satele vecine, o slujbă solemnă și plină de încărcătură duhovnicească. Stupca – satul iubit al lui Ciprian În anul 1865, preotul Iraclie Porumbescu a fost transferat ca paroh în satul Stupca, păstorind acolo până în 1884. Aici a locuit într-o casă parohială așezată la marginea satului, lângă toloacă. Casa parohială era construită din lemn și avea patru încăperi mari, despărțite prin tindă și având în față un cerdac. Pe lângă aceasta, mai exista și o casă mai mică, cu două încăperi, într-una din ele fiind bucătăria, iar în cealaltă cancelaria parohială. Doamna Nina Cionca, urmașa de seamă a Porumbeștilor, consemnează în opera sa că aici, în această căsuță, părintele își primea enoriașii, le scria acte și petiții, ba îi mai și judeca sau, mai degrabă, îi sfătuia și-i împăca, să nu ajungă la procese. Doar această anexă s-a mai păstrat și a fost amenajată în 1953 Casă memorială. Stupca devine vatra părintească a elevului și studentului Ciprian Porumbescu. Vara și toate vacanțele și sărbătorile mari și le petrecea acasă, în liniștea patriarhală a dealurilor împădurite, unde seara buciume se chemau din stână în stână. Farmecul acestui sat era întregit de o colonie de țigani, dintre care mulți erau lăutari vestiți, robi pe moșia boierească: Bibul, Bidirel, Prâsână, Ionel al lui Leontieș și alții. Ciprian, care avea o slăbiciune pentru lăutari, le trecea pragul bordeielor cu vioara sub braț și petrecea ore în șir, cântând cu ei. De multe ori îi chema și acasă la el și le nota melodiile. Lăutarii din Stupca i-au răsplătit dragostea ”domnișorului Ciprian” lăsându-i în grijă o vioară pe măsura talentului său. În 1866, an de foamete cumplită, un țigan bătrân, pe nume Stănică, a venit la ușa preotului cu lacrimi în ochi cerșind de mâncare. El i-a vândut părintelui Iraclie o vioară veche, la care nu mai putea să cânte. Primise acea vioară de la un boier căruia i-a alinat suferința cântându-i la moartea soției sale. Preotul a trimis vioara înnegrită și stricată la lutierul Martin Richter din Lemberg. Acesta i-a oferit 100 de florini pe ea, dar Iraclie a refuzat s-o vândă. Vioara a fost reparată, iar pe eticheta din interior se putea citi că instrumentul muzical a fost confecționat de lutierul Nicolaus Amati în 1626. Vioara aceasta făcea parte din viața de zi cu zi a marelui compozitor. Nu degeaba o numea ”mireasa mea”. Importanța satului și a țiganilor lăutari în formarea artistică a adolescentului e covârșitoare. ”Cursul de virtuozitate, intonația lirică-doinită, ritmica horelor atât de variată, acestea toate și multe altele, la acea academie și le-a însușit. Și buciumele de la stână cu chemările lor grave tot la Stupca le-a auzit și… nu le-a uitat.”(Nina Cionca) În 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. La Cernăuți s-a înființat societatea studențească “Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales președintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităților prea intens patriotice. Era la Stupca, 18 noiembrie 1877, în casa copilăriei, când a fost arestat, și cânta la vioară. L-au urcat într-o căruță și l-au dus până la Cernăuți. I-au dat voie să-și ia cu el vioara și o gramatică a limbii franceze. Temnița s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereții reci și mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viață. Tuberculoza s-a agravat iremediabil. Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deținuți de drept comun, frumusețea unui episod cu seninătăți aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns. După unsprezece săptămâni, cei cinci membri ai societății Arboroasa au fost achitați în urma unui proces care a durat trei zile. Dar Ciprian a ieșit din temniță cu moartea în piept. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanțele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilișești, de care s-a îndrăgostit. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria. Boala sa se agravează pe zi ce trece și ajunge să plece la Nervi, în Italia, pentru a se îngriji de sănătate. Dar gândul său rămâne tot la Stupca, de care a fost îndrăgostit toată viața: ”O! Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”. Iar sfârșitul și l-a aflat într-adevăr la Stupca, îngrijit de Mărioara și de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puțin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viață. La Nervi, doctorul nu-i dădea voie, iar la Stupca, odată reîntors, nu s-a mai ridicat din pat decât din când în când. Vioara devenise prea grea pentru el. Compozitorul Ciprian Porumbescu a murit la 6 iunie 1883 la Stupca, fiind înmormântat lângă altarul bisericii unde slujea tatăl său. În 1884, la un an după moartea fiului său, preotul Iraclie Porumbescu s-a mutat ca paroh la Biserica de lemn din Frătăuții Noi, unde a slujit între anii 1884-1896. El afirma trist: ”Am venit la Stupca bogat și am plecat sărac”, aluzie la cei dragi pe care îi pierduse, soția Emilia și patru copii: Alexandru, Eufrosina, Alexandru și Ciprian. ”Domnișorul Ciprian” a luat cu el în veșnicie iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon ca și iubirea pentru muzică și pentru doina românească. A luat cu el toată frumusețea de poveste pe care și astăzi, dacă veți năzui până la Stupca, o veți regăsi intactă. Pr. CRISTIAN ȘTIUBIANU, Preot II la Parohia Ciprian Porumbescu