Scrisoare deschisă adresată Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava

În ziua de 8 septembrie, 2014, am avut onoarea să se întâmple la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava un eveniment – pentru mine – de necrezut.

 

Au fost prezentate publicului ultimele mele volume de poezii ieșite de sub tiparul Editurii Limes din Cluj numai cu câteva luni înainte: Gălbenușul Soare și Piele și unghii. Un, într-adevăr, de necrezut eveniment, din toate punctele de vedere, dar mai ales datorită faptului că s-a petrecut în prezența unei copleșitoare expoziții de manuscrise și fotografii dedicate lui Traian Chelariu, tatăl meu, care și-a petrecut ultimii doi ani din viață la Suceava pe post de lector al Universității „Ștefan cel Mare”. La eveniment am ajuns în ultima clipă. Venit cu o zi înainte din București, m-am trezit luni dimineață internat de urgență la Spitalul Județean „Sfântul Ioan cel Nou” pentru tratamentul unei infecții stomacale rebele, de care sufeream încă din București. După consultația și analizele de rigoare, am fost anunțat că este necesar să rămân internat până mă fac bine. Cât? Două trei zile, cel puțin. Am intrat în panică. După-amiază aveam prezentarea de la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, apoi trenul spre București, nemaivorbind de avionul spre casă, taman în New Jersey. Nu contează, mi s-a spus. Întâi ne vedem de sănătate. Restul se poate amâna! Eram la pământ! Un bilet de tren se mai poate pierde din când în când, un bilet de avion îl mai poți schimba de la o zi la alta, dar cu șansa unei lansări de carte la Suceava, eveniment unic, cel puțin pentru mine, nu mă voi putea iar întâlni așa ușor. Trebuia să facem ceva. Să găsim o soluție. Soția mea și-a luat inima în dinți și i-a explicat doamnei doctor ce aveam programat în după-amiaza aceea, și dânsa, înțelegătoare, a acceptat „să fug” de la spital pentru câteva ore, cu condiția să mă întorc înapoi înainte de 7:30 PM pentru următoarea fază a tratamentului. Și așa am și făcut! Și ce bine am făcut că am făcut așa, căci la Biblioteca Bucovinei am petrecut câteva ore de neuitat, dăruite din suflet de toți cei prezenți în sală, de la domnul Gabriel Cărăbuș, directorul bibliotecii, domnul profesor universitar dr. Mircea A. Diaconu sau de la domnul Mircea Petean, distinsul poet și director al Editurii Limes, până la publicul prezent în sală într-un număr neașteptat de mare! Căldura celor care au participat la acest eveniment, mulți dintre ei, acum mai bine de patruzeci și cinci de ani, cunoscuți sau prieteni cu tata, m-a copleșit. Și atâta mi-a trebuit! Nu ajungea faptul că eram complet sleit de puteri, că pur și simplu nu știam cum o să o scot până la urmă la capăt (bolnav fiind, nu m-am putut pregăti nici măcar cu câteva rânduri așternute pe hârtie, ca să le am la îndemână, să mă scoată din încurcătură când mi se va da cuvântul…). Avalanșa amintirilor celor care l-au cunoscut pe tata se prăvălea peste noi toți din mai toate colțurile sălii, rostogolindu-se cu o căldură, o admirație și o sinceritate debordantă, rezonând în fiecare cărămidă a zidurilor Bibliotecii Bucovinei. Povestirile celor ce-și aduceau aminte de tata se derulau în ritm rapid, vioi și cu suflet, descriind fapte întâmplate demult, scurt și la obiect, asemenea filmelor animate de scurt-metraj, structurând în felul lor personal întâmplări unice, de neuitat, care prindeau viață și puteri din adâncul sufletului fiecărui vorbitor. Și toate se înlănțuiau într-un forfot dătător de pace, un fel de joc frumos ritmat al prieteniilor de neuitat, din spuma căruia renăștea printre noi, parcă aievea, figura celui ce și-a dăruit ultimii doi ani din viață tinerilor din Suceava. O necrezută atmosferă aproape suprarealistă, de fum, realitate și vis, care n-a făcut altceva decât să mă tragă de mânecă pe mine, tăcutul, și mai adânc în falia unui trecut păstrată cu sfințenie în suflet. Să mai fie de mirare atunci că, în momentul când mi-a venit și mie rândul să spun câteva vorbe, cuvintele mi s-au lipit încleiate de dinți, cu gânduri cu tot, în gură? Nu mai conta că stăteam acolo, în fața dumneavoastră, încadrat de „două aripi de înger”, cum a remarcat – mult mai inspirată decât mine în acele momente – o tânără din sală. (Cea din dreapta mea, profesorul Mircea A. Diaconu, și cea din stânga, poetul-editor Mircea Petean, amândoi purtând cămăși albe, imaculate.) Eram complet pierdut, înțepenit și împietrit într-o tăcere totală. Și atunci, văzând că sau nu spun nimic, sau că bat câmpii, îngerul din stânga m-a scos din încurcătură. Adresându-se publicului a spus răspicat: Poeții nu prea știu să vorbească! Hai să-i punem să ne citească o poezie! Și am citit. Am citit printre sughițuri, trei, nu una… după care am început să răspund câtorva întrebări venite din partea celor prezenți în sală. Și iarăși, acel cineva mult mai inspirat decât mine în acele momente m-a rugat să le spun, dacă pot, tuturora, care este cea mai frumoasă amintire a mea despre tatăl meu. Și atunci m-am blocat. Nu am putut răspunde imediat, m-am împleticit, și am spus doar câteva vorbe despre serile petrecute acasă, când prietenii săi se strângeau în jurul lui să-l asculte citind piese de teatru, sonete sau poezii în vers alb. Doar atât! Neputința mea de a mai scoate la iveală și alte amintiri a produs în sală nedumerire. Din senin au început să se strângă peste noi nori grei, prevestitori de furtună. Cum se poate așa ceva? Doar Traian Chelariu era un om plin de viață, cu haz la nevoie, sfătos, când se cere, mereu sărind în ajutorul celor din jur, mereu cu zâmbetul pe față, debordând de energie și încredere în viață, prietenos și deschis cu toți cei din jur, de la cei mai tineri la cei mai în vârstă, un om dedicat nu numai activității sale profesionale, ci și familiei, copiilor lui, de care se plângea mereu că-i lipsesc, ei fiind singuri la București. Și lumea avea dreptate! Avea, în felul ei, dreptate, căci cei ce l-au cunoscut pe tata la Suceava l-au cunoscut pe omul care-și recăpătase, după o lungă perioadă de suferință, încrederea în viață; ei au cunoscut omul care făcea tot posibilul să-și reînnoade viața și visurile lui de om la cincizeci și opt de ani, cu viața și visurile tinereții, viață și visuri zdrobite în plină maturitate, după ultimul război mondial. Ei l-au cunoscut pe cel pentru care lectoratul sucevean a însemnat libertatea de a începe iar să respire, de a se manifesta din nou pe măsura pregătirii lui profesionale, de a putea oferi și el, la rându-i, tineretului, așa cum totdeauna și-a dorit, câțiva pumni de jar din jarul lui spiritual și sufletesc, jar rămas atât de mult timp acoperit de cenuși și nevoi. Traian Chelariu al acelor ultimi doi ani de viață petrecuți la Suceava nu a fost aidoma lui Traian Chelariu de după ultimul război mondial, datul afară din învățământ, rămasul fără nicio sursă de venit, lucrătorul de la ecarisaj, cu pantalonii rupți în fund și genunchi, cusuți și recusuți iar și iar de mama, cu cămășile peticite și rupte sub jerseuri vechi sau haine rebegite. Traian Chelariu al acelor doi ultimi ani petrecuți la Suceava a fost aidoma celui din tinerețe și maturitate, aidoma acelui Traian Chelariu de dinainte de război, omul încrezător din plin în propriile-i puteri, scriitorul recunoscut și apreciat, care i-a spus mamei, arătându-i tocul cu care-și scria din tinerețe lucrările, Steluțo, cu ajutorul acestui toc ne vom realiza multe dorințe în viață! Dar asta nu însemna că iubirea părintească era absentă, cum poate s-a înțeles greșit când eu nu am mai fost în stare să scot la iveală și alte momente demne de a fi reamintite în public. Înseamnă doar că iubirea părintească nu se manifesta în talazuri, expansiv, cu focuri de artificii mai mult sau mai puțin orbitoare, care să-ți permită, după ani, să le desfaci, să le clasifici, să le pui pe rafturile sufletului tău într-o ordine anume. Și poate că acest lucru m-a descumpănit atunci, ascultând acea întrebare, căci pentru mine, cel puțin, dragostea părintească o simțeam existând permanent în jurul meu, tot așa cum permanent simțeam că am greutate. Trăiam toți patru continuu în interiorul acestui permanent câmp gravitațional părintesc, fără să-mi treacă prin cap să fac o distincție clară, o clasificare cantitativă sau calitativ sufletească a evenimentelor. Dragii mei, cei care au avut norocul să-l cunoască pe tata la Suceava nu l-au cunoscut pe tatăl meu de până atunci, al anilor de dinainte, pe cel zdrobit de roțile zimțate, necruțătoare ale istoriei, pe cel aruncat de focul creației între nicovala foii albe de hârtie, peste care-și bătea zilnic tocul scriind, ca să-l mențină „cald”, și ciocanul obligațiilor zilnice. Au fost însă, bineînțeles că au fost și bucurii ieșite din comun. Nu atât de multe, sunt sigur, cât și-ar fi dorit în sufletul lui tatăl meu, dar au fost, și au rămas pentru mine, ca pentru oricare alt fiu care și-a iubit într-adevăr tatăl, neprețuite. Puține, dar adevărate. Adevărate, fără nicio îndoială! Puține? Ce înseamnă puține? Două? Trei? Sau poate câte una pentru fiecare deget al mânii? Sau câte una pentru fiecare coastă, pentru fiecare palmă, fiecare tâmplă, miros sau lumină a ochilor? Nu le-am numărat, și nici nu le-am pus într-o ordine anume și, sincer vă spun, cred că bine am făcut, căci numai astfel fiecare moment al aducerilor aminte rămâne de neprețuit. Dragostea părinților mei există în sufletul meu ca întreg, un întreg din care îmi pot picura oricând și pe săturate cât vreau din dulcea miere a amintirilor. Așa a fost până acum și așa am crezut că totul va rămâne până la moarte. Nu demult, însă, am realizat ceva mai greu de explicat. Parcă ceva din tatăl meu a rămas tatăl meu, dar ceva, altceva, s-a înălțat și a devenit neîntrecutul poet bucovinean care a avut norocul să se dăruie trup și suflet, în ultimii lui ani de viață, frumoaselor tărâmuri pe care s-a născut. Și acel altceva, denumit Traian Chelariu, nu îmi mai aparține. Ne aparține! Și astfel, printr-un încă nedeslușit joc al întâmplărilor, Bucovina mi-a devenit și mie părinte adoptiv. Un dar cu totul neașteptat, un dar din dar din partea tatei, un dar, ca amintire, printre amintiri de neuitat… Și acum a venit timpul să vă mulțumesc încă o dată tuturor! ȘERBAN CHELARIU