Dispare satul autentic Dolheștii Mari

Așezat în lungul șoselei și a căii ferate, între Fălticeni și Dolhasca, pe valea tăiată de Șomuzul Mare, satul Dolheștii Mari este înconjurat de dealurile Pleșa, Harbuz, Butuc și Muncel, tăiate de pârâul Diudiu, pârâul Balan și pârâul Hotar, care curg de la nord spre sud, vărsându-se în Șomuz.

 

Începuturile acestui sat se pierd în trecut. Cea mai veche dovadă că teritoriul satului de astăzi a fost locuit din cele mai vechi timpuri este mormântul descoperit în anul 1955 de localnicul Ion Hapău și dezvelit de o echipă de cercetători de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, sub conducerea lui Dinu Marin, mormânt care datează din perioada de tranziție către Epoca Bronzului, cca. 1900-1700 î.e.n Satul Dolheștii Mari datează din 1395, amplasarea și amenajarea lui, dezvoltarea gospodăriilor presupunând o perioadă destul de întinsă. Pe măsura dezvoltării civilizației și culturii, locuitorii au făcut adaosuri, prefaceri în structura inițială a satului și a gospodăriei, uneori esențiale. Omul a acționat în permanență asupra mediului, pentru a-l supune și adapta intereselor sale. Așezarea și gospodăria s-au aflat, pe întregul parcurs al istoriei acestor locuri, în continuă concordanță, ele evoluând ca două părți componente ale unui întreg organic. Gospodăria a fost și este un element al peisajului cultural al așezării omenești tradiționale. Așezările rurale pe teritoriul satului au fost de tip împrăștiat, în sat ocupațiile de bază fiind agricultura, creșterea animalelor și industria textilă. Schimbările profunde ce au avut loc în economie, în sistemul de proprietate, în viața social-culturală, în însăși concepția asupra vieții au creat condiții necesare pentru construirea unui impresionant număr de locuințe noi. Etnografic, aceste înnoiri au urmări de-a dreptul spectaculoase. Trecerea de la bordei la casa cu o cameră, apoi la casa cu bucătărie și tindă și, în sfârșit, la casa cu bucătărie, tindă și ”casa cea mare” a schimbat substanțial înfățișarea satului Dolheștii Mari. Evoluția nucleului inițial al casei s-a putut desfășura pe căi multiple, prin adăugarea de noi încăperi la cea de bază, prin segmentarea unora dintre încăperile mari, prin supradimensionarea altora, prin unirea de construcții aparte, prin schimbarea unor elemente constitutive noi, prin elevarea locuinței. Avea omul o casă făcută din bârne, încheiate cu clești, avea gospodarul o bucătărie, o tindă și o „casă mare”, în care se păstrau zestrea fetelor, hainele de înmormântare și multe altele. În bucătărie era cuptorul cu prichici în care gospodina cocea cozonac, pască, turte, pâine, colaci, mălai, iar pe cuptor, deasupra, dormeau copiii. În bucătărie era lavița acoperită cu un țol, era masa unde stăteau și mâncau, cu linguri de lemn, dintr-o singură strachină de lut făcută de olarii locali. Era icoana de pe perete unde se închinau în fiecare seară, era în casă respect, smerenie și mult bun-simț. Casa era acoperită cu paie sau stuf, apoi cu draniță și, mai târziu, cu azbociment sau cu tablă. Casa avea cerdac unde se jucau copiii. La fiecare casă, erau între 9-12 copii, sănătoși, îmbrăcați în haine făcute de mama: izmene, cămașă, pantaloni și haină de pănură, opinci, căciuli din miel. Astăzi numărul copiilor dintr-o familie s-a redus la 1-2 și au alte condiții de viață și învățătură, mănâncă altfel de hrană. Pe lângă casă, omul mai avea un coteț, o șură, grajd și hambar unde ținea grâul, ovăzul, porumbul, făina, iar în pod era agățată slănina. Pentru a face un ban, omul mergea și vindea un purcel, o găină sau o bucată de slănină. Obligațiile către stat erau mari, „cotele” erau din ce în ce mai substanțiale, iar perceptorii luau de la țăran totul din casă (plapume, perne, scorțuri) pentru impozitul neplătit. În pofida vicisitudinilor vremurilor, omul se simțea „împărat” în casa lui sărăcăcioasă și plină de griji, unde domneau însă înțelegerea și armonia. În curtea gospodarului existau, cu toate greutățile, vite, cai, oi, cu ajutorul cărora se descurca în viață. Astăzi numărul animalelor a scăzut drastic; majoritatea cumpără produse alimentare de la magazine sau buticuri. În curte, țăranul avea improvizată sub șopron o sobă, în altă parte avea losniță unde punea prune, mere la afumat, iar fântâna din ogradă avea apa curată și rece. Toată gospodăria era împrejmuită cu garduri din nuiele sau din scândură. Drumurile erau pline de gropi, iar țăranul desculț se ducea la câmp cu căruța trasă de vaci sau de cai și muncea cu râvnă de dimineața până în noapte pentru pâinea cea de toate zilele. Cu toate greutățile, viața, în modestia și simplitatea ei, era plăcută. Copilăria era cu totul alta… Copiii se dădeau la Paște în scrânciob, mâncau pască, cozonac, vara se scăldau în Șomuz, iar la școală învățau carte bună sub supravegherea unor dascăli de suflet. De aici s-au ridicat zeci de oameni de seamă. În preajma sărbătorilor, gospodinele văruiau pereții camerelor cu humă înmuiată cu apă, humă adusă din pârâul Diudiu. Se întreceau copiii la mâncare într-o strachină așezată pe măsuță, mâncau copiii mămăliga cu fasole, nu făceau mofturi; iar în schimb munceau la câmp, ceea ce astăzi rar se mai întâmplă să vezi. Ocupațiile tradiționale ale locuitorilor au fost agricultura, agricultură grea, cu plugul tras de cai, vaci sau boi, agricultură cu sapa, furca, coasa și grebla, o agricultură cu slabe recolte, din care țăranul era obligat să dea cote, rămânându-i foarte puțin pentru casă, creșterea animalelor și industria textilă. Datinile, obiceiurile, tradițiile s-au menținut până în ’89. După aceea, mulți tineri au plecat în Spania, Italia, Franța, Portugalia, Belgia, la muncă. Populația satului a scăzut de la 5.500 locuitori la 3.900. Iar satul autentic a început să dispară. S-au schimbat portul, obiceiurile, tradițiile, s-a schimbat înfățișarea satului, prin noile construcții bazate pe proiecte aduse din străinătate. S-au ridicat vile cu garaj, cu mai multe camere, gardurile din scândură au fost înlocuite cu cele de fier și beton; locuințele nu mai au în preajmă fânare, grajduri și cotețe, sunt „locuințe de oraș”. În această perioadă, mulți din tinerii rămași au renunțat să mai meargă la munca câmpului, agricultura fiind nerentabilă. Ca urmare, au apărut pârloagele și bălăriile. Tinerii care mai sunt nu au chef de muncă, iar bătrânii nu mai pot face față eforturilor pentru cultivarea terenurilor. Puțini dintre locuitori, în majoritate bătrâni, mai sunt crescători de animale, deși pășune există din abundență. Există un evident interes pentru ridicarea de locuințe care nu mai au nimic din specificul local de altădată. Încet, încet, satul de altădată dispare, ca și majoritatea satelor din vecinătate. O amenințare este și îmbătrânirea locuitorilor. Un sat fără fierari, dulgheri, fără vite, va căpăta aspect de oraș, cu șomeri fără număr. Un sat cu renume ajuns la anonimat, un sat cu un Șomuz cu apă poluată, cu pășune, dar cu puține vite și oi, cu o pădure defrișată. Doar Biserica „Cuvioasa Parascheva” mai păstrează tradiția. Satul autentic și al copilăriei mele dispare încet, încet.