Dragoș Cusiac privea peste lume

A murit Dragoș Cusiac, fost director al Muzeului Etnografic ani la rând, inițiator al Târgului Olarilor, târg de care se atașase dumnezeiește. Îl rețin așa, stând pe băncuța de la intrarea în muzeu ori așteptând vizitatorii la ușă, trăgând din țigara care părea să-i fie și confidentă și prietenă devotată.

 

Era un om extrem de politicos, cu zâmbetul mereu pe buze, pasionat de meseria de muzeograf, dar și de istoria așezării. Muzeul avea generos ușile deschise pentru mai vârstnicii oameni de cultură, care se adunau la taifas și povesteau vrute și nevrute despre vremurile de odinioară. Uneori se încingea câte o sfadă autentică, potolită cu îndemânare de gazda care cunoștea bine și virtuțile, și slăbiciunile oaspeților săi. Acolo i-am cunoscut pe avocatul Aurel Fortuna (tatăl omului politic Lorin Fortuna), jurist și fost deținut politic, pe scriitorul George Muntean, pe profesorul Vasile Precup, pe Traian Percec, pictor amator și cam drastic în convingerile sale politice. Când se putea, Dragoș Cusiac le oferea câte o cafea, în cănițe cu motive tradiționale, de parcă lutul ar fi fost gata să-ți ardă degetele, dacă nu erai obișnuit cu focul neostoit din inimile rădăuțenilor. Uneori Dragoș Cusiac zăbovea la o mașină veche de scris, pregătind o carte pe care avea să o tipărească mult mai târziu, când sistemul computerizat deja minimaliza (până la anulare) plăcerea de a-ți vedea textele dactilografiate cu misteriosul dispozitiv mecanic. La mașina lui veche de scris mă lăsa și pe mine uneori să-mi scriu textele. Îmi trebuiau, ce-i drept, câte două ore pentru un biet pamflet de zece rânduri. Distinsului Dragoș Cusiac îi datorez începuturile romantice ale gazetăriei, aș spune chiar că este singurul care m-a recomandat fără ezitare sau prejudecăți atunci când au fost cerute recomandările de rigoare. A fost singurul pentru care a contat realmente ceea ce scriam, fără să-mi disece viața personală, cu neajunsurile și lunecușurile inerente tinereții. Pe cei cărora mi-au pus piedică îi știu, îi privesc în ochi și le dau binețe. Când nu există oameni răi, nici noi nu înțelegem răul. Dumnezeu știe mai bine. Dragoș Cusiac privea peste lume, avea în fond o gândire creativă, o minte elevată. A suferit enorm la moartea soției și asta i-a marcat teribil existența. Practic nu a știut să supraviețuiască purtând această durere. L-a mistuit la foc mic, aș putea spune. S-a stins zilele trecute, la vârsta de 77 de ani. Îmi place să cred că (așa pus pe șotii cum îl știu) stă deja la taifas cu Samuil Ioneț, „patronul” muzeului, dându-și mâna la intersecția dintre cele două lumi… Căci nimeni nu știe mai bine povestea muzeului rădăuțean decât au știut-o cei doi…