Drum de țară

Pietonului îi șade bine cu… trotuarele și, la o adică, e bine să aibă, înspre grija lui, grija lor. Să nu dea în gropi ori să nu intre între spițele unui biciclist care are cică pistă delimitată cu var la o palmă alături. Dar când pietonul sucevean (ca un exemplu…) se urcă în automobil și dă o fugă până la Fălticeni are surpriza (pentru automobiliștii frecvenți în zonă nu mai e surpriză, e pacoste veche și pagubă; plus îndelungată așteptare…) de a întâlni, chiar la intrarea în municipiu, o porțiune de drum de vreo câteva sute de metri cum, probabil, puține mai sunt.

 

Risc aprecierea că, privită de sus, în toată splendoarea ei, arată ca o operă de artă, deja cu patină, ceva între suprarealism și postmodernism suburban, dacă nu cumva va fi fiind o aplicație rutieră de sămănătorism cu ecouri din absurd. Petic lângă petic, în griuri diverse (să-l evoce, oare, și pe Piet Mondrian?!), în reliefuri diverse (să fie un straniu basorelief pus la orizontală?!), drumul ar putea fi lăsat așa, pentru a fi admirat ca operă (ivită din lucrare peste lucrare, lucrare lângă lucrare ș.a.m.d.) cu pretenții de unicitate. Dar cum, de fapt, se presupune că-i de circulat și nu de studiat, poate că i s-a dat și rostul de a fi test pentru călătorul venit din jos, spre a vizita „Ținutul mănăstirilor”, test de răbdare și înfrânare la gând și la vorbă. Căci pare-se că puțini, trecând pe acolo, sunt cu adevărat în stare să nu coboare măcar un sfânt din calendar! O fi chiar drum european/ municipal acela sau e doar drum de țară și de târg de la marginile Europei?… Unde lucrurile merg încetișor și cu se poate și-așa.