Adrian Păunescu și generația Beatles

 

Motto: ”Aștept să mor și cânt peste furtună, Fanatic, monogam și turbulent, Cuvintele acestui testament: Crești, patrie, iar mie, noapte bună!” „Jurământ de credință” de Adrian Păunescu Poem pentru Adrian Păunescu O viperă în preajma mea s-a strecurat Și-n spaima besmetică strigam Pe cineva să-mi țină vipera departe Cu ochii ei țintuindu-mă în loc Îmi aținteam privirea în ochii ei de iad În sânge rugul fricii îmi ardea Nu mai aveam nici murmur, doar întuneric Când mușcătura ei vărsa veninul În trupul meu cuprins de amurgul nopții Doar apăsarea amarnicului regret Că nu am fost fachirul care cu moartea în joc Puteam să pariez pe nenorocul meu cu viața P.S.: Poemul a fost scris la aflarea veștii că Adrian Păunescu se afla într-o stare gravă la spital… Generația Beatles. Cenaclul „Flacăra” a fost un fenomen social. Stadioane, sălile caselor de cultură și sălile de sport erau arhipline și acest fapt dovedea că românii, în ciuda sistemului opresiv, aveau spiritul liber. O generație a crescut cu muzica „Beatles” și a năzuit spre ideal. Și-au agățat chitarele de gât ca semn că vârsta lor e simbolul libertății spirituale. Adrian Păunescu, copilul din Bârca, avea în sânge spiritul omului care năzuia spre un ideal, dar mai ales spre o atitudine de frondă. Formația din Liverpool, Beatles, i-a schimbat gândirea. Mai târziu, când devenise fermentul Cenaclului „Flacăra”, avea să dedice acestei formații un poem memorabil. Adrian Păunescu a avut o existență, am putea spune, legendară; în el a încăput o lume cu întâmplări petrecute între agonie și extaz. A cunoscut înălțările cu izbânzi și adâncurile înfrângerilor. S-a dăruit mereu cauzei și s-a identificat cu viața poporului român, cu poezia. A fost zeificat, regretat, trădat tocmai de cei care l-au aclamat… Familiei sale, în special fiicei Ana Maria, i s-a întipărit amintirea nedreptății făcută părintelui ei. Detractorii l-au învinuit de toate… În ciuda unor evidențe, s-ar putea spune că el nu a fost niciodată un comunist ca atare și nici nu avea cum să fie, dacă cercetăm biografia familiei dinspre partea tatălui. Nu i s-a iertat geniul poetic. Mereu repeta proverbul franțuzesc „A plânge lupul înseamnă a săvârși o crimă față de miei”. Profesiunea lui de credință a fost poezia, convingerile lui se concretizau și căpătau formule fericite în versuri. Războiul de pe malurile Nistrului. A detestat din adâncul ființei sale războiul. Mereu a spus că războiul de pe malurile Nistrului n-a încheiat o pace, ci o stare mereu conflictuală, dacă Basarabia nu se va uni cu Țara Mamă. S-a aflat pe linia întâia a frontului împreună cu trei alți mari dispăruți, trecuți în veșnicie Doina și Ion Aldea Teodorovici și inegalabilul poet Grigore Vieru. I-am însoțit, poetul și omul politic Adrian Păunescu voia să vadă la fața locului ce se întâmplă acolo, pe linia întâi a frontului. Iar cei trei i-au oferit câteva momente de tihnă sufletească, muzică și poezie. Anul 1989. În Decembrie 1989 s-a angajat plenar în luptă cu racilele vechiului sistem. Împotriva sa, o parte a presei a dus o campanie de extremă violență, i-a răscolit trecutul, învinuindu-l de toate relele posibile. Dar el reușise, prin curajul său, să fie un apărător al celor năpăstuiți într-o perioadă când nimeni nu cuteza să spună lucrurilor pe nume în presa comunistă. Eu însumi am fost apărat de el în anul 1980, când pentru autoritățile județene și locale devenisem o persoană indezirabilă. El a fost singurul care nu s-a sfiit să-mi ia apărarea, trimițându-l pe redactorul Mihai Stănescu la Bârlad, pentru a scrie despre mine. Articolul a apărut în revista „Flacăra”, al cărei redactor-șef era, și se intitula „Poetul Mihai Vicol trebuie ajutat”. Iar autoritățile nu mi-au iertat faptul că am îndrăznit să ajung la Adrian Păunescu. Publicistul Adrian Păunescu. Ca publicist, era un condei cu un verb polemic, mereu viu. Mărturie stau cărțile de publicistică și articolele împrăștiate prin presa vremii. Pe lângă publicistul care era, în Senat, ca om politic, nu insulta, combătea ideile și ataca cu argumente marile probleme ale țării și politicii românești. Omul de fiecare zi. În ciuda spiritului său polemic era de-o sensibilitate aparte. Și-a meritat pe deplin faima de poet și mare jurnalist. A fost unul dintre cei mai viguroși poeți într-o vreme când nu puteai spune deschis ceea ce gândeai. Nu s-a sfiit să facă din revista „Flacăra” o tribună a adevărului și tocmai din această cauză a plătit scump și i s-a luat funcția de redactor-șef. A fost un bărbat căruia i-au plăcut viața, femeile rasate și de spirit. Se simțea bine înconjurat de artiști și, ca orice om, ca fiecare dintre noi, mai avea și părți umbrite. A avut și o tinerețe boemă, pe când își purta în buzunare poemele. Cât a fost student, el se împărțea între universitate, bibliotecă și spectacole de muzică simfonică și ușoară. Pe scurt, cam acesta a fost omul Adrian Păunescu, pe care subsemnatul l-a respectat și l-a considerat un om deosebit.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: