Carte de zidire sufletească

VIII. Băieții și fetele

 

8. Femeia slujbașă Cu creșterea concurenței feminine în toate meseriile a răsărit vorba, în unele cercuri bărbătești atinse de această concurență, că femeia care pătrunde în ocupațiile bărbătești cu năzuința unei egalități depline în drepturi, caută să renunțe la acele atenții excepționale întemeiate pe sexul ei: femeia slujbașă este în afara cavalerismului bărbatului, acest cavalerism fiind un echivalent numai pentru femeia care își îndeplinește funcțiile ei sexuale. Cum privește acest lucru mișcarea feministă? Se pare că la multe femei independente s-a iscat un fel de necaz împotriva tuturor semnelor de cavalerism și de galanterie bărbătească, explicabil când te gândești ce morală de stăpâni și ce adânc dispreț lăuntric pentru personalitatea femeii sunt legate adesea de aceste manifestări. Din pricina acestei dispoziții, multe femei înclină nu numai să primească din partea bărbaților situația mai sus pomenită, ci s-o și ceară. Amândouă părțile însă uită că aici nu e vorba numai de acele îndatoriri și servicii exterioare bune doar pentru sexul celălalt și ale căror mijiri se observă și în lumea animală, ci de ceva mult mai adânc, la a cărui menținere și sporire amândouă sexele au cel mai mare interes. Am putea spune, galanteria e pentru Eva, cavalerismul pentru Maria. Adevăratul cavalerism nu pornește din ținuta față de ființa sexuală a femeii, ci tocmai dimpotrivă, din acea înălțare intelectuală și morală a bărbatului peste sfera pur naturală, așa cum s-a întrupat în cultul Fecioarei Maria în Evul Mediu. Atunci a răsărit pentru întâia oară o proslăvire a femeii care nu avea ca obiect sexul ei, ci caracterul feminin: acea natură mai înaltă a femeii, care și-a găsit în tabloul Mater glorioasa cea mai frumoasă sărbătorire și transfigurare și pe care Goethe a preaînălțat-o în Faust drept conducătoarea de nelipsit a strădaniilor omului. Când omul din veacul din mijloc, sub influența creștinismului, începu să vadă în unele puteri ale sufletului femeii, simbolul pentru cele mai înalte scopuri ale oricărei educații și purificări personale, și prinse să facă din femeie o regină de dragul Reginei din ceruri, să sărbătorească și să onoreze femeia nedesăvârșită de dragul femeii desăvârșite, când Maica Domnului l-a ajutat să descopere în femeie firea ei mai înaltă, abia atunci legăturile dintre bărbat și femeie ajunseră un izvor de trăire înălțătoare. Din această influență care îmblânzea și disciplina, vedem răsărind tipurile cele mai nobile de bărbăție adevărată care se înfrâna de bună voie. Să ne aducem aminte de falnica figură a contelui Ludwig, soțul Elisabetei, și de alte pilde de cavaleri neprihăniți, din soiul acela de oameni în care cea mai vânjoasă și mai strașnică putere bărbătească se îmbina cu o puritate aproape femeiască, cu o gingășie a conștiinței și a întregii făpturi și care, prin smerenia lor desăvârșită, dovedeau că disprețuiesc orice supremație, socotind-o semnul unei omeniri înapoiate. Cavalerismul în acest înalt înțeles nu-i altceva decât bărbăția binecuvântată de spiritul celei mai înalte iubiri de mamă și care își găsește aici rostul adevărat al activității și menirii sale. Care bărbat nobil nu ar saluta orice prilej de a-și înnobila puterea? Care femeie nobilă ar refuza bărbatului acest fel de îndatorire? Această proslăvire a caracterului feminin, trecută asupra oricărei femei ca un simbol al puterii care înnobilează și năzuiește în sus, nu are a face nimic cu acea galanterie superficială care este numai o alergătură după Eva. Acest respect cavaleresc este, de asemenea, altceva decât luarea aminte a bărbatului pentru soția și mama copiilor săi. El are o obârșie adânc religioasă, căci izvorăște din acea aspirație spre izbăvire, spre desăvârșire și purificare, pe care Dante o întrupa în Beatrice, și care privește partea cea bună din femeie ca o icoană a lucrurilor veșnice, ca o chemare către orice zbucium egoist de a se birui pe sine și de a se liniști. Nu-i oare unul dintre cele mai mărețe roade ale creștinismului că a trezit și a lămurit în bărbat aceste simțăminte și a găsit tocmai în femeie sprijinul contra femeii? Maria împotriva Evei! Maria apărătoarea Evei, ba și apărătoarea bătrânului nostru Adam! Ar putea acum un bărbat cu un cuget nobil să dea la o parte aceste simțăminte, când o femeie răzbește în concurența muncii? Nu-i oare o adevărată binefacere când în munca noastră, tot mai pustiitoare din punct de vedere moral, ni se dă din nou prilejul să ne exercităm puterile mai înalte ale sufletului? Cine a auzit în ce chip minunat au influențat femeile nobile și pure unele cercuri bărbătești în aparență grosolane, va înțelege cât de adânc stăruie în bărbat nevoia nu numai după cultul femeii, ci tocmai după cultul caracterului feminin și va putea realiza ce croială de om trebuie să fie acela care pledează pentru desființarea cavalerismului. Acele femei care, împinse de nevoie, se expun la îmbrâncelile vieții, au prin urmare îndoită trebuință să fie onorate ca femei și să li se amintească astfel înalta lor chemare, căci în lupta pentru existență tocmai ele sunt în primejdie să-și piardă caracterul feminin. În problema aceasta uităm apoi că orice apărare a celui slab este totodată o apărare a celui tare, o pavăză împotriva slăbiciunii și decăderii ce amenință orice putere needucată și neținută în frâu. Numai nevoia de sprijin, răbdare și îngăduință a celor slabi l-a ajutat pe om să-și îngrădească imboldurile și patimile, să-și dezvolte însușirile mai înalte, ba chiar să-și sporească și să-și îndoiască puterea, deoarece nu dezmățul, ci înfrânarea ține puterile concentrate și sănătoase. Apărarea celor slabi este adevărata școală a celor tari, din punct de vedere fizic, intelectual și moral. Poruncile cavalerismului, care îl fac pe om să respecte de bunăvoie drepturi care nu pot fi cucerite, este faptul cel mai hotărâtor în întreaga cultură morală. Din deprinderea de a fi cavaler se revarsă o influență binecuvântată asupra tuturor faptelor și obiceiurilor noastre. Ba încă am putea spune că îndatorirea cavalerească către sexul slab ne înlesnește ascultarea față de puterile mai înalte și mai fine ale vieții, deoarece îl supune pe om în mod inconștient cerințelor gingașe și fără arme ale conștiinței. Și vrem să aruncăm cât colo toate acestea? Nu. Dacă bărbatul nu vrea să fie cavaler de dragul femeii, atunci să fie de dragul lui însuși. Iar dacă femeia socotește că nu mai are nevoie de cavalerism pentru persoana ei, atunci să-l salute și să-l proslăvească în interesul bărbatului, care fără acest dar se chircește și ca bărbat, și ca om. E de cea mai mare însemnătate ca, tocmai acolo unde se trezesc patimile cele mai furtunoase și mai necruțătoare ale bărbatului, să răsară totodată și să se cultive simțămintele și gesturile de ajutor dezinteresat și de răspundere. E tot așa de important, apoi, ca acest cavalerism să se îndrepte fără excepție asupra oricărei femei, să se exercite și să se afirme față de oricare. Căci o singură excepție ar fi un început de sălbăticire al acelui sentiment pe a cărui dezvoltare se bazează orice cultură superioară. Femeia de astăzi poate să refuze în munca de echipă orice nerozii galante, cu atât mai mult când acestea pornesc din sferele inferioare ale bărbatului, ceea ce o femeie simte numaidecât. Pe de altă parte, trebuie să primească și să încurajeze bucuroasă tot ce izvorăște dintr-un adevărat cavalerism și să nu se simtă niciodată înjosită de un ajutor care slăvește partea bună a firii sale și o îmbie să-și păstreze această parte bună și s-o așeze în centrul întregii sale activități. (Va urma)