Carte de zidire sufletească

VIII. Băieții și fetele

 

2. Răspunderea Istoria ne spune lucruri grozave despre nebunia cezariană a împăraților romani, despre efectele atotputerniciei ce distruge sufletele. Noi însă uităm prea adesea că aici nu-i vorba numai de o perversitate excepțională din trecutul îndepărtat, ci de un fenomen omenesc general, care se observă pretutindeni, în mic: mai toți oamenii își pierd și capul, și conștiința, îndată ce simt că au o putere personală asupra altora. Simțământul puterii parcă aduce cu el o beție care paralizează pornirile sufletești mai înalte, într-un chip mai adânc și mai energic decât cel mai tare narcotic. Scriitorul rus Dostoievski ne povestește lucruri uimitoare despre efectele animalice ale sentimentului puterii, chiar asupra unor firi nevinovate și blajine. Este foarte instructiv să observăm cum conștiința unei mari puteri personale are o influență mistuitoare asupra caracterului, chiar și în raporturile dintre sexe și cum produce o beție a succesului în care se duce de râpă orice educație a inimii și orice responsabilitate. Sunt tineri care par de o natură simplă și modestă; deodată, descoperă că înfățișarea lor face impresie asupra femeilor. Din clipa aceea, sunt transformați; întreaga lor ținută față de lumea feminină, ca și figura, li-s pline de conștiința personalității lor irezistibile, precum și de dorul după o putere din ce în ce mai mare. Atare năzuință omoară orice sentiment cavaleresc în sufletul lor, orice stimă pentru drepturile altuia, orice amintire a mamei și a surorilor lor; la urma urmei, nici nu mai pot trăi fără să ispitească cu ochii sau cu vorba slăbiciunea sau cochetăria vreunei femei, pândesc lacomi semne de atenție și de admirație; ba încă, așa-zisa lor conștiință de sine trăiește numai din aceste mărturii ale sexului celuilalt. Până la ce dezmăț lăuntric îl poate împinge pe om această pornire, în aparență nevinovată, putem realiza când auzim tonul cu care acești oameni vorbesc despre femei și vedem mutra nesuferită cu care se apropie de ele: lipsește cu desăvârșire acel element de grijă și atenție frățească, acea noblețe morală, care caută să domine legăturile dintre sexe și să binecuvinteze orice conviețuire. În loc de aceasta, vedem numai acea îndrăzneală întrebătoare și cuceritoare, acel joc rece și egoist, izvorât din disprețul față de femei și care, din nenorocire, este privit de atâtea femei neștiutoare sau cochete drept o distincție personală. Tot astfel, sunt atâtea fete tinere pentru care unele daruri naturale ajung un blestem și care, în beția succesului lor asupra bărbaților, pierd tot ce alcătuiește puterea adâncă și binecuvântată a femeii: acea seninătate a sufletului și acea purtare feciorelnică, singura care încurajează și la bărbat ceea ce se numește demnitate. Când atragem atenția asupra acestor lucruri, nu ne referim firește la acele naturi superficiale, care, din cauza sărăciei lor lăuntrice, umblă numai după succese ieftine, ci la acelea care sunt născute pentru bine, dar care, cu spiritul epocii noastre, sunt în primejdie să se abată de la adevărata lor menire și să asculte de spiritul dezordinii și al deșertăciunii, din nechibzuință sau din lipsa unei orientări la vreme asupra a ceea ce sunt datoare lor însele și altora. Ar fi de dorit să se răspândească printre tineri o întrebuințare mai luminată a acelei atracții ce o exercită ambele sexe unul asupra altuia, în anii tinereții; această atracție s-a înălțat la o incomparabilă putere educativă pretutindeni unde aceste mari contraste nu se topesc unul într-altul, fără rost, ci fiecare parte își afirmă cu tărie particularitatea sa și cere de la cealaltă păstrarea desăvârșită a firii proprii. Cât de puternic ar influența un tânăr formarea caracterului unei fete, dacă nu i-ar încuraja nimic nepotrivit și n-ar pune preț pe îngăduințele care au loc în ciuda demnității și a rezervei feminine! Cât de fericite s-ar putea îndrepta fetele pe drumul cel bun, dacă nu s-ar lăsa influențate de palavre sau de modă! Ar prăznui iubirea cuminte și îndatoritoare, ca fiind puterea și demnitatea cea mai înaltă a femeii și ar evita cultul de sine. Câtă vină pentru silințe vanitoase și anapoda în lumea feminină poartă bărbații, din pricina nestatornicei judecăți a gustului lor, când, în ciuda unor porniri mai cuminți, proslăvesc tot pe femeile superficiale și, în tovărășia unor cochete înfumurate și sigure de sine, pierd foarte lesne aplecarea pentru cele simple, tăcute și dezinteresate. Dintre aceste raporturi reciproce, cel mai mișcător este fără îndoială efectul educativ ce poate să-l exercite o fată de caracter asupra unui tânăr. Cele mai multe femei nici nu bănuiesc cât ajutor pot da unui bărbat care râvnește la formarea lăuntrică și câtă putere pot să aibă chiar asupra unor firi grosolane, dacă sunt femei desăvârșite și respectă fără greș legile demnității feminine. În istoria colonizării din Vestul Sălbatic al Americii de Nord este un fapt ce revine mereu: în viața sălbatică și dezordonată din lagărele minerilor și ale primilor coloniști, adesea o singură femeie neprihănită și de caracter ținea în ordine întreaga societate, lipsită altfel de orice lege. Un suflet ordonat și înțelept de femeie înrâurește pururi asupra bărbatului ca un mișcător apel la cea din urmă rămășiță de respect pentru înaltele puteri ale vieții. Femeia ar trebui să-și dea seama de natura acestei influențe educative asupra bărbatului, pentru ca în educația ei proprie să nu-și greșească drumul. Goethe, în Ifigenia lui, vorbește de liniștea sfântă a femeii și de puterea ei de vindecare, iar Pestalozzi cere ca fetele să fie educate în vederea liniștii lăuntrice. În fapt, nu putem spune destul de răspicat femeilor cât de necesară este pentru energia bărbatului care se străduiește în cele exterioare, tocmai acea putere care se adună înăuntru și lucrează în liniște și prin liniște; însă liniștea lăuntrică înseamnă a te scutura de zbuciumul egoismului, precum și de frământările idealismului reformator, care se pierde în larguri și se agață numai de probleme nerezolvabile; și sunt nerezolvabile, deoarece cauza ultimă a oricărei încurcături exterioare stă în nestatornicia și nehotărârea din interior. Liniștea lăuntrică înseamnă a săvârși în fiece zi lepădarea de sine cea mai la îndemână, cea mai tăcută, știind bine că, numai astfel, lumea se poate reînnoi cu adevărat. Nu-i o întâmplare că adânca noastră recunoștință pentru opera creștinismului o rostim inconștient în cuvintele: Noapte de vis, timp preasfânt… Căci numai din liniștea sfântă izvorăște orice vindecare și izbăvire. Dacă vrem să înțelegem câtă nevoie are energia bărbătească de acel cumpăt pe care-l dă reculegerea și seninătatea, precum și izbăvirea de orice nerăbdare brutală, să ne întoarcem privirile spre chipurile din Ifigenia lui Goethe. Aici se descrie virtutea neputincioasă a bărbatului în tot tragicul său, orbirea lui chiar în strădaniile cele mai nobile, neputința de a combate un rău fără a pune altul la loc. În fața lui este o făptură feminină scutită de toate activitățile zbuciumate ale bărbatului: ea s-a spălat de orice atingere diavolească, se ferește de ticăloșiile oamenilor brutali și stăruie în nezdruncinata credință pe care o are în puterile mai înalte ale sufletului, iar celelalte le lasă în seama Providenței. Și astfel, îi izbăvește și pe ceilalți de toate frământările unei limitate și chinuite afirmări de sine. Astăzi, se vorbește mult despre educația femeii. Din nefericire, uităm opera cea mai importantă și mai adânc pedagogică, anume: să încurajăm și să sprijinim puterea și particularitățile femeii spre a o pregăti în chip demn pentru neasemuita ei răspundere în cooperarea culturală a celor două sexe. Se vorbește mult și despre educația bărbatului: se uită însă una dintre problemele cele mai profunde ale formării bărbatului, adevărata probă pentru maturitatea lui lăuntrică – bărbatul să înțeleagă ce înseamnă femeia pentru educația lui și s-o sprijine, în loc s-o îndemne la îngăduință cu natura ei inferioară. (Va urma)