Uneltele

Doar întâmplarea a făcut ca tocmai în aceste zile să fi citit opiniile (altfel foarte interesante; cel puțin în măsura în care, cred, pot da de gândit) unei experte britanice în educație, care de curând cunoscuse și sistemul de învățământ românesc, după altele câteva. Probabil firesc, pe cel de „acasă”, bazat pe „comunicare” (elevii sunt stimulați să pună, în variate situații, exact acele întrebări aflate la baza unei știri, iar dascălii să le răspundă), îl aprecia cu precădere. Despre cel japonez, bunăoară, spunea că se susține pe memorare și o competiție acerbă, ce are ca rezultate evidențierea timpurie a vârfurilor, dar și o rată mare a sinuciderilor în rândul elevilor.

 

Despre cel spaniol zicea că este similar cu cel românesc, în care, bref, elevilor li se predau cunoștințe variate, mură-n gură, iar ei, apoi, ar fi neajutorați în lume. Printre altele, experta se arăta însă destul de panicată de riscul de eșec în planificarea educației, dând exemplul învățării cu ajutorul tabletei, oarecum anticipată de alte descoperiri tehnice anterioare. Iar din această perspectivă, se recunoștea prea puțin competentă în a furniza un răspuns cu privire la tehnica de peste un deceniu și la eventuale modalități de lucru cu aceasta. Sper să nu greșesc prea mult, dar din aceasta am priceput că Sensul va fi fiind dat cu precădere, dintr-o atare perspectivă, de unelte. Poate că dintr-o naivitate de cititor m-aș fi așteptat ca, totuși, ținta să fie, să rămână(?) valorile umanității, despre care credeam că vor fi fiind perene. Dar care să fie acelea, le mai știm? Sau ni le vom mai aminti atunci când, poate, vom deveni simpli servi ai tehnicii?