Carte de zidire sufletească

IV. Personalitatea și lumea

 

3. Cârdășia Așa numita cârdășie face parte, de asemenea, din acele împrejurări în care imboldurile sociale îl împing pe om în grele primejdii pentru caracterul și viața lui personală. Sunt, firește, oameni cărora le lipsește până într-atâta orice rezervă personală și sunt așa de covârșiți de cerințele sociale, încât ar fi de prisos să-i mai dăscălești împotriva cârdășiei. Ei au nevoie de alți oameni ca peștele de apă. Sunt însă și alți oameni, dornici de lucruri mai bune, dar care, din nechibzuință și slăbiciune, cad în robia cârdășiei și, an de an, își risipesc energia, timpul și liniștea într-o cloceală trudită și nefolositoare cu alți oameni, până ce prind de veste cât de scurtă este viața și cât de mult au fost furați. Chiar oameni foarte serioși își pierd cu taifasul o prea mare parte a existenței. Noi toți ne lăsăm, din nenorocire, a fi prea mult atrași de oameni deșucheați, care nu au nicio treabă de făcut. Oamenii aceștia sunt adesea mai răi decât tâlharii: ei ar dori să uite netrebnicia lor și atunci tăbărăsc asupra celorlalți cu nerușinare, ca și cum ar voi să zică: vorbăria sau viața. Ferice de acela care insuflă unor astfel de oameni, cu bunătate, dar fără șovăire, respect pentru timpul semenilor lor. Lupta împotriva prisosului de sociabilitate cere curaj, prevedere și caracter și, de aceea, este un bun exercițiu pentru închegarea propriei tale vieți. Lupta asta este și o școală minunată în arta foarte rară de a îmbina laolaltă hotărârea cu delicatețea, sinceritatea cu buna-cuviință. Cine se apără de cârdășie cu minciuni, acela pierde din caracter mai mult decât câștigă în liniște personală. Trebuie să ai curajul să spui sus și tare principiile vieții tale. Aceasta jignește mult mai puțin decât o rezervă neîntemeiată. În acest înțeles, să-ți păstrezi legăturile cu oamenii care sunt realmente vrednici de prietenie și credință, care pot sufletește să ne dea ceva – și le dăm și noi în schimb – și să-ți refuzi din capul locului, cu o prevedere conștientă, toate cunoștințele întâmplătoare, care nu numai că ne irosesc vremea și nu numai că nu ne dau nimic, dar ne răpesc lucrul cel mai de căpetenie: liniștea și reculegerea, fără de care omul nu ajunge stăpân real pe experiența vieții lui, nici destoinic de creștere lăuntrică și de muncă spornică. Legăturile superficiale ne fură timpul menit prietenilor adevărați. Concentrare în loc de răsfirare, aceasta ar trebui să fie lozinca pentru simțămintele noastre de sociabilitate. Goethe spunea odinioară că nimic nu te obosește și nu te lasă așa de nemulțumit ca legăturile cu oamenii care nu sunt ai noștri. Dacă însă ești îndatorat de slujba ori de situația ta să cultivi până la oarecare grad legăturile superficiale, atunci fii înlăuntrul acestor relații cu totul rezervat în privința convingerilor tale intime. Nu-ți deschide sufletul înaintea oamenilor care vor numai să se distreze, care nu năzuiesc spre adevăr și nici nu au interes ca prin înțelegerea sinceră a unui punct de vedere străin să se cultive și să se înnobileze. În aceste împrejurări, observă îndeosebi acest lucru: oamenilor le place să vorbească. De aceea, fă-i pe oaspeți să istorisească despre interesele lor, despre problemele și despre copiii lor; de aici poți întotdeauna să înveți ceva: ceea ce-i cu adevărat de știut, o experiență sinceră ori cunoașterea oamenilor. Arată totodată oamenilor un interes real, mai cu seamă când e vorba de oameni modești, cu o serioasă îndrumare în viață, însă fără mare farmec: acești oameni sunt întotdeauna mai aproape de cer decât învățații și atotștiutorii care se cred superiori. Fă pe alții să vorbească și să povestească, în loc să ai tu mereu cuvântul. Oamenii care știu să asculte sunt interesanți, asta o poți observa în orice societate: o luare aminte sinceră este iubire, iar iubirea este pururi interesantă și înviorătoare. Atât cu privire la cultivarea îndatoririlor sociale neînlăturabile. Pentru restul, reglează-ți legăturile cu oamenii, chiar și cu prietenii cei mai buni, după principiul acesta: numai aceia pot să spună și să dea ceva, care față de nevoia lor de taifas și de trăncăneală exercită o severă asceză și care chiar în legăturile cele mai bune și credincioase și-au durat o cetate puternică de reculegere personală.