Intrarea trupelor române în Bucovina (2)

– miercuri, 6 noiembrie 1918 –

 

Ne va scoate din ceața nedumeririlor articolul Intrarea trupelor române în Bucovina, Din amintirile maiorului Anton Ionescu, publicat în „Gazeta Bucovinenilor”, București, an II, nr. 24, 1 decembrie 1935, p. 1-2, care conține câteva amănunte: „S-au împlinit 17 ani de la alipirea Bucovinei. Un sfert din viață s-a scurs și amintirile stăruiesc în sufletul meu și cer să fie cunoscute. Dacă s-ar rezuma în înșiruirea unor operațiuni militare, nu mi-aș lua sarcina să o fac – ele se găsesc undeva, de unde cel interesat, coordonându-le, le poate împărtăși generației de azi și celor viitoare, punând nota sa personală și însuflețindu-le fiecare după puterile sale. Dar cele ce vor urma au, pe lângă o notă subiectivă, dar și una inedită. Comandam compania de grăniceri de la Burdujeni. Împrejurările făcuseră ca să fi revenit la această comandă în mai 1918, după ce mai comandasem această companie încă opt luni în 1917, în care timp avusesem ocazia să cunosc persoanele marcante ale Sucevii, ocupată de garnizoana rusească. La 1 ianuarie 1918, când fusesem mutat în Corpul voluntarilor români ardeleni-bucovineni de la Hârlău, doctorul Teofil Lupu, medicul spitalului din Suceava, ca un semn de dragoste frățească, m-a rugat să primesc obolul său, un cal, o trăsură și medicamente ce le-am predat Regimentului I Turda din Hârlău. Aveam deci legături și buna cunoștința nu numai în Suceava, dar și de-a lungul frontierei de la Fălticeni la Mihăileni. După retragerea rușilor din Bucovina, detașamentele românești făcuseră incursiuni în Bucovina în luna martie, dar au fost nevoite să se retragă. Se vede că nu bătuse ceasul. Însăși populația românească din Bucovina le primise cu neîncredere. Instinctul îi dicta să fie rezervată și s-a dovedit a fi îndreptățită. Curând după aceea trupele austriece – e drept foarte puține la număr – și-au reocupat întreaga Bucovină. La ce martiraj au fost expuși aceia cari s-au dovedit filoromâni! Nu același sentiment stăpânea populația bucovineană în toamna lui 1918. Evenimentele se schimbaseră cu totul. Declarațiile lui Wilson și-au găsit cel mai profund ecou în popoarele ce formau imperiul austro-ungar. Trupele obosite își căutau matca naționalității lor. Cu câteva zile înainte de prăbușirea Austriei, deși eram în bune raporturi cu autoritățile vecine, din Suceava, ni s-a interzis trecerea în Bucovina. Jurnalele nu le mai puteam primi. Informații nu mai puteam avea direct. Acum a intrat în funcție serviciul de informațiuni. Tânărul bucovinean Aurel Hutu, azi avocat în Câmpulung Moldovenesc, ne-a fost de mare folos grație cunoștințelor și legăturilor lui și datorită unor refugiați, se mai putea afla ce se petrece dincolo de frontieră. Frontiera era însă slab păzită. În civil, eu personal treceam zilnic la Suceava printre pichete și aveam convorbiri cu d-nii dr. Teofil Lupu și prof. Eusebie Popovici. Zarvă mare. Trupele își făceau bagajele. Depozitele de materiale se vindeau clandestin. Se desena o lichidare. Natural că toate acestea făceau obiectul unor rapoarte cifrate. În dimineața zilei de 23 octombrie, st. v. [5 noiembrie, st. n], venind la companie mi s-a raportat că-n timpul nopții sentinela austriacă, punându-și capela în vârful baionetei, a început să o fluture și adresându-se camaradului român de la podul despărțitor de frontieră, care din veselia și mimica făcută, a înțeles că și acești soldați austrieci exercită «sloboda» pe care ai noștri o mai văzuseră și la «tovarășii» noștri ruși. Într-adevăr, frontiera nu mai era păzită. Singuri jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populația din Ițcani și Suceava trecea printr-o mare neliniște. Postul de jandarmi era neputincios pentru menținerea ordinei. Poliția avea nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni. Trebuia profitat de această ocaziune pentru a intra în Bucovina. Dar cum? Între România și Austria se încheiase pacea de la București, așa că o trecere în Bucovina ar fi fost privită ca o încălcare de teritoriu – «un casus belli» –, pe care nu eram autorizat a-l provoca. Dar totuși simțeam că a sosit momentul să trecem în Bucovina. În starea nervoasă și neliniștitoare din preajma frontierii, am lăsat jandarmeriei să înțeleagă că pot interveni, dar să-mi facă o adresă scrisă semnată de căpitanul Kucinski, comandantul jandarmeriei din Suceava. Acesta, din scrupule ușor de înțeles, n-a făcut nici o adresă, dar a autorizat postul din Ițcani să ceară el în scris sprijinul grănicerilor români de la Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă să fiu acoperit în cele ce urmăream. Raportând comandamentului de la Iași de cele petrecute și cerând autorizația de a trece în Bucovina –, concomitent m-am adresat telefonic și d-lui g-ral Zadik, comandantul Diviziei a 8-a de la Botoșani, sub ale cărui ordine operative eram și raportându-i pe la ora 7 seara toate evenimentele zilei, îi solicitam autorizarea să trec la Suceava. Situația nu era așa ușoară. Guvernul român nu făcuse declarația de război Austro-Ungariei și nici o instrucțiune cred că nu primise, așa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că după modul în care-mi acoperea operația, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. Compania grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Verești și Bunești. Trecerea în Bucovina trebuia deci efectuată chiar în cursul nopții. Cum plutoanele nu erau informate de intențiile mele, iar oamenii plutoanelor împrăștiați pe pichete pe frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunați în cursul nopții de pe frontieră și să treacă în Bucovina pe neașteptate. Luând măsurile necesare la plutonul de reședință, trebuia să mă transport la Verești, de unde numai așa aș fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Bunești. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. Cum te transporți mai repede la Verești, 17 km, dus? M-am adresat șefului stației Burdujeni, răposatul Georoceanu, care-n patriotismul său a înțeles că regulamentele nu-și au aplicație când e vorba de interese grabnice și urgente, așa că mi-a pus la dispoziție o locomotivă. La Verești, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu de la Bunești și locot. Borș Gh. de la Verești, care era lângă mine, ca plutoanele respective, în dimineața zilei de 24 octombrie st. vechi [6 noiembrie st. n. 1918], să intre în Suceava, fiecare pe câte o șosea din direcția respectivă. Înapoiat la Burdujeni, supraveghez personal executarea și-mi pregătesc o „ordonanță” ce trebuia adresată populației bucovinene, și pe care în prealabil trebuia să o supun d-lui profesor Eusebie Popovici, care luase conducerea primăriei Suceava. Lăsând la pichete câte doi soldați pentru pază, plutonul Burdujeni avea gata echipați de război pe locot. Chiujdea I., plut. Răducan și 48 grade inferioare. Era spre ziuă, întuneric însă, plutonul încolonat cu o patrulă care-l preceda, trecea frontiera și se îndrepta, urcând pe drumul Ițcanilor spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, ne copleșise un sentiment de măreție că ne-a fost dat să pășim noi grănicerii, cei dintâi în cetatea lui Ștefan cel Mare și sentimentul datoriei că ne este dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci la 1777, când au cedat Bucovina Austriei, decapitând pe Grigore Ghica. Copleșiți de aceste sentimente înaintam. Luceafărul dimineții își arunca razele sale peste baionetele grănicerilor, când deodată un țăran bucovinean scoborând dinspre Suceava și văzându-ne, ni se adresează: Mergeți fuga, au dat foc la depozitele de munițiuni. În adevăr, o lumină galbenă-roșiatică se ridica, dar nu se auzea o detunătură. Evenimentul părea verosimil, căci aveam informații din ajun, că derbedei ar fi pus mâna pe depozite spre a avea arme și munițiuni pentru prădăciuni. (p. conf. Grigore D. Grecul)” Sub fotografia maiorului Anton Ionescu, fără a reproduce și comentariul olograf, publicată în „Gazeta Bucovinenilor”, 1 decembrie 1935, aflăm explicația: „Sub această fotografie, făcută la Suceava în Noiembrie 1918, se află următoarele: „Hărăzită mi-a fost fericirea de a păși cel dintâiu în zorii zilei de 6 Noiembrie 1918 st. n., peste o frontieră impusă ce despărțea același neam, în fruntea unei companii de grăniceri și-n vechea cetate a Moldovei am arborat drapelul românesc al cărui tricolor, fâlfâind sus pe turnul primăriei orașului Suceava, anunța că a sunat ceasul reîntregirii neamului. Maior Anton Ionescu” Cum se poate observa, textul de pe fotografia tipărită în 1935 diferă întrucâtva de cel de sub fotografia publicată în 2013. Ceea ce ne face să presupunem că inițiativa documentului a fost a primarului prof. Eusebie Popovici, realizat în mai multe exemplare, probabil vreo 50, cu cheltuiala manoperei acoperită din bugetul primăriei sucevene, și grafiate – cu propozițiile ce ilustrează momentul festiv al eliberării orașului Suceava, căci textul e scris de altă mînă decît cea cu semnătura Maior Anton Ionescu – de către un funcționar al primăriei sau un elev silitor de la Obergymnasium din Suceava. Bravul maior Anton Ionescu doar și-a așternut semnătura încărcată de glorie. Care nu trebuie azvîrlită în… noaptea uitării. Cum au făcut-o chiar contemporani ai săi, între care Ion I. Nistor, istoricul Bucovinei, și generalul Iacob Zadik, într-o broșură despre Divizia a 8-a (1920).