Cu colindul, din Bucovina de ieri în Bucureștii de azi (II)

„Colindul dificil”<>br Vorbim acum de „sensul pierdut” al colindului. S-a pierdut sensul? Ce trebuie să facem pentru regăsirea sensului?

 

Vin cu o referință personală. În urmă cu decenii, când am debutat în literatură, proza mea „de intrare” s-a numit Colindul dificil. Așa intram cu dreptul în literatură. Era în anul 1967, chiar în decembrie. În povestirea Colindul dificil doi colindători sosesc la o casă troienită, în Bucovina, și se instalează la geam. Cei din casă lasă toate treburile, se așază să asculte. Dar trece timpul și cei doi colindători de la fereastră rămân în muțenie… 15 minute, 30 de minute. Ei stau la geam, încotoșmănați și muți. Cei din casă în tot acest timp ascultă liniștea colindătorilor. Întâi se miră că nu cântă, apoi, intră și ei în rolul de ascultători ai colindelor mute. Erau anii cenzurii datinei religioase. Anii prohibiției spirituale. Proza mea a fost primită uimitor de bine. Unii au înțeles că acești colindători aveau lacăt la gură. Proza a fost privită ca o subtilă disidență. Era aici ceva esopic, era fabulă; dar povesteam cu destul tact, încât n-au fost consecințe oficiale coercitive pentru junele autor. În acea proză mai spuneam că sensul colindului nu era pierdut, ci doar ocultat. În perioada prohibiției sau a cenzurii spirituale, în România, sensul colindului nu era pierdut; se păstrase, se știa ce este, dar trebuia să fie acoperit cu voal. Eu când am umblat cu colinda, flăcăuaș fiind, în anii șaizeci, am cântat pe la geamuri de gospodari, nu am tăcut la geam! În Bucovina, ținut mai conservator, smulgeam oareșice toleranță, se cânta colind religios! Sensul colindului religios nu era pierdut, se resimțea sensul inițiatic; dar era ascuns, făcut cu fereală, cu fabulă. Funcționau moduri esopice, convenții sau coduri, mesaje încifrate. Și exista satisfacția decriptării la cel care asculta sau citea… Așa este cu Colindul dificil. „Dificil” însemnând aici: ocultat. Astăzi nu mai este ocultat sensul, ci este la vedere; dar azi se degradează, mai ales la oraș, unde colindul nu mai are funcția vestitoare de altă dată. Când se deschide cerul Se spune că în noaptea de Crăciun se deschide cerul. Colindele vorbesc despre deschiderea cerului. Deschiderea cerului înseamnă că omul se spiritualizează o clipă, uită de ego o clipă, devine bun: se suspendă trăirea în instincte. Trăind tot contextul sărbătorii împărătești, se creează condiția trecerii de la simțuri la duh. De Crăciun, noi nu mai suntem trăitori exclusiv în simțuri. Chiar dacă mulți încă mai rămân robi instinctelor… că vedeți, boieri dumneavoastră… de Crăciun se fac excese culinare, excese bahice! În sărbătorile creștine este și un rest de Saturnalii, de vechi sărbători bahice! Dar și postul prealabil, și colindele, și reactualizarea „bunei vestiri” pregătesc deschiderea cerului, „coborârea divinului în istorie”, trecerea de la trăitul „în trup” la trăitul „în duh”. În realitate, cum e deschiderea cerului? Unde sunt cerurile? Le vezi privind pe geam? Așa credeau cei de demult… În folclorul nostru, se spune că, spre miez de noapte, la deschiderea cerului, să privești cerul pe geam și să îți pui în cap o dorință, și se va împlini. Într-o anecdotă, un om zice: – Doamne, dorința mea, acum, la deschiderea cerului, este să am un cap mare! Și spontan i s-a împlinit cererea. Și, când a vrut să închidă fereastra, a văzut că nu reușea să o închidă: capul crescuse atât de mare, încât nu mai intra în cameră! Și săracul om a trebuit să aștepte până la următoarea deschidere a cerurilor, să ceară revenirea la cap normal. Așa că fiți atenți ce dorință vă puneți, când veți privi deschiderea cerului. Fiți atenți ce cereți, că vi se va da! Deci, unde se află cerul? Hristos ne aduce revelația: „Împărăția cerului se află în voi. Înlăuntrul vostru”. A se deschide cerul înseamnă a trăi o stare de înălțare iluminată. Măcar pentru un timp scurt, al sărbătorilor. „Scoală, gazdă, nu dormi !” Unele colinde încep cu o strigare. „Sculați, sculați boieri mari!” sau: „Scoală, gazdă, nu dormi!/ Că nu-i vremea de dormit”. Este ca și cum acest folclor inițiatic „citează” un îndemn biblic. Hristos folosește de câteva ori termenul TREZIȚI-VĂ! Uneori verbul are sens de schimbare, metanoia, deșteptare, sau înviere. Când îl înviază pe fiul văduvei, Hristos zice: „Tinere, trezește-te!” Pe Tabor, le zice celor trei: Egherthite kai me fobeisthe! (Sculați-vă și nu vă temeți!). Altădată zice: Ex hipnou egherthite! adică, „Treziți-vă din somn!” Așa și colindul: ne mai trezește, la propriu și la figurat. Coruperea, restaurarea și arhivarea colindelor Acum în București mai aud colinde în tramvai, în metrou. Mai poate fi vorba de mysterium sau de spectatio, performare a lumii, o oglindă a vieții comunității? Copilașii aceștia romi și neo-romi, și vlaho-romi, vor un bănuț, atât. Ei cerșesc mai frumos când cântă: „La un colț de cotitură, mă întâlnii cu Dumnezeu…” Apoi cer „bănișorul”… Este o maimuțăreală, vag spectatio. Eu chiar le dau bănișorul, totdeauna. Un alt aspect urban, rafinat: colindul regizat frumos, când s-au dus să-l colinde pe Vlădica Daniel, sau pe Vodă Traian Băsescu. E fain, e amintirea unei măreții apuse, e îmbălsămarea Leului din Babilon… Mai fain a fost colindul grupului „Iza” din Maramureș, grup invitat de „Formula As”, să ne colinde de Crăciun. Auzeam astfel corinde autentice, ascultam fascinat, îmi reinventau copilăria, și strămoșii. Primul colind pe anul ce trecu l-am auzit în Parlament. Am fost invitat. În Parlament, funcționează un Grup ecumenic de rugăciune pe lângă Camera deputaților. Acest grup ecumenic de rugăciune a fost înființat de poetul Ioan Alexandru, să-l țină Dumnezeu la rai! Am fost invitat la o dezbatere religioasă și după dezbatere ni s-a oferit un program de colinde. Bune, glăsuite profesionist. Nu este o simplă citadinizare, sau secularizare a tradiției sacre. Este doar arhivarea ei ca să ne-o aducă de sărbători. Iar în cei chemați se deschide, astfel, un cer nepărelnic.