Așa mărturisea Heinrich Heine, unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai lui Dumnezeu, după ce „școala vieții” i-a dat cea din urmă lecție prin care i-a dovedit actualitatea cuvântului spus de Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan XV, 5). Acest neamț, dominat de raționalismul filosofic al sec. XIX, era un ateu special, pentru că nu se mulțumea cu indeferentismul ce caracterizează pe un ateu, el se războia cu Dumnezeu și făcea râs de El, luându-L preopinent și profitând de faptul că nu-i răspunde ca și crâșmarul care până mai deunăzi îl tămâia cu vinul înspumat.
Cartea sa, „De l’Allemagne,” reprezenta „drojdia otrăvii” cu care ucidea sufletele, conținea „cele mai criminale erori” și în cele din urmă l-a speriat pe motiv că-i va aduce pedeapsa, drept urmare mărturisește: „M-a apucat deodată o teamă nebună de flăcările veșnice și într-o seară liniștită de iarnă, pe când în șemineul meu ardea un foc puternic m-am folosit de frumosul prilej și am azvârlit manuscrisul meu în jarul incandescent; filele aprinse, cu o pâlpâială ce chicotea bizar, au zburat în sus pe horn. Mulțumesc Domnului, scăpasem de ele! Ah, aș putea să nimicesc în același fel tot ce am publicat cândva despre filosofia germană, dar e imposibil acum…, nu pot împiedica retipărirea … !” Se întorsese la Dumnezeu explicându-și față de preopinenți această hotărâre astfel: „Unui om onest îi rămâne în orice împrejurări dreptul inalienabil de a-și recunoaște fățiș eroarea și vreau să-l exercit fără șovăire. Recunosc de aceea deschis că tot ce se referă în această carte, mai ales la problema dumnezeirii, este pe cât de fals pe atât de nechibzuit!” „Fusese pierdut și s-a aflat” (Luca XV, 32). A văzut în sine pe fiul risipitor și a îngenuncheat în fața lui Dumnezeu cu rugămintea de a-l reprimi măcar ca pe o slugă. A înțeles că și pentru el „Fiul Omului a venit să-l caute pentru că și el este un om pierdut!”(Luca XIX, 10; Mat. XVIII, 11) Ceea ce am spus până acum poate fi o invitație la cercetare de sine pentru oricine și, mai cu seamă, la început de nou an ne putem inspira din experiența vie a ateului clasic, pentru ca cei de azi să-și poată reorienta opțiunile. Dar care este punctul critic ce provoacă întoarcerea la Dumnezeu? Neamțul nostru l-a aflat doar după ce a ajuns pe patul de suferință al unui spital. Cum cei de azi nu-și prea văd suferința pentru că n-au ajuns pe patul de spital, trebuie să le amintim că „o țin tot într-o suferință de ani buni și defilează cu ea pe străzile patriei înconjurați de jandarmi”, zicând că la trup sunt sănătoși, bieții de ei, dar sunt prea goi, prea colorați și prea au părăsit demnitatea umanului. Anul acesta trebuie să le repetăm că „Fiul Omului îi caută”, lasă „cele 99 de oi și o caută pe cea pierdută“ (Luca XV, 4) până când o găsește pe aceste străzi, lipsită de hrană duhovnicească și de haine despuiată după ce a strigat cu ură împotriva lui Dumnezeu: „Dă-mi partea ce mi se cuvine” (Luca XV, 12) ca să fac ce vreu cu ea. Urlă această pretenție în numele „drepturilor omului” și „aduc argumente” (!?) dar când li se cere să le spună se rezumă doar la „libertatea de conștiință” și vorbesc despre ea ca despre ceva ce vine de undeva din lăuntul omului de parcă omul ar „produce” ceva de la sine. Acestui comportament îi stă împotrivă H. Heine printr-o logică elementară și zice: „Această destrămată dialectică nu poate momi un câine de la gura sobei, nu poate strivi o pisică, darmite un Dumnezeu. Am simțit-o pe pielea proprie cât de primejdioasă îi e crima; ea ucide numai pentru a-i lăsa pe oameni în viață. Dumnezeu există și trăiește cea mai vie viață, nu e deloc mort și cel mai puțin L-a ucis ultima filosofie germană!” Acest Dumnezeu, prin gura Sf. Pavel, îi întreabă pe ateii noștri și-i provoacă la răspunsuri astfel: „Cine te deosebește pe tine? Ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit de ce te fălești ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni IV, 7) O actualizare a celor spuse de neamțul nostru s-ar transpune în următorul apel: fiți onești și recunoașteți că sunteți într-o eroare gravă, Dumnezeu nu vă deposedează de a fi liberi, este dreptul vostru inalienabil, dar vă cere să fiți oameni sau, mai degrabă, să rămâneți oameni. Pe tine te deosebești tu singur de ceilalți oameni, ai primit totul , de ce dai cu piciorul și refuzi? Iată de ce anul acesta trebuie să deschidem porți de dialog pentru ca și aceștia să revină curat în cadrul umanității cu care ne-a dăruit Dumnezeu ca să ne înfățișăm lumii. O pildă pe care am citit-o în scrierile Sf. Ioan Damaschinul ilustrează într-un fel risipa pe care o fac ateii prin efortul de a umbla după „cioara din par,” și mi se pare potrivit a o supune atenției: „Un om a prins o privighetoare, care este un fel de pasăre foarte mică. Deci a scos cuțitul ca să o junghie, dar pasărea i-a grăit așa: – O, omule! Ce folos vei avea de mă vei omorî, de vreme ce nici o îmbucătură mică nu vei avea din mine? Dar de mă vei slobozi îți voi da învățătură, care de o vei păzi înțelept vei fi! – Care este învățătura aceasta? zise omul. Iar păsăruica i-a răspuns: – De-ți este voia să fii înțelept păzește aceste trei porunci ale mele; întâi, de lucrul trecut să nu-ți pară rău; a doua, lucrul care este peste credință să nu-l crezi; a treia, după ce știi că nu vei putea căpăta să nu umbli. Acestea le ține și mult te vei folosi! Și omul a slobozit-o. Deci zburând, pasărea s-a pus pe o creangă și vrând să cerce să vadă de s-a folosit cu ceva omul de învățătura ei a zis: – Ah, cât de prost ești tu pentru că m-ai slobozit! În mine este un bulgăre de aur cât un ou de struț, care este mai mare decât un ou de gâscă! Apoi a început a zbura. Atunci omului i-a părut foarte rău că a slobozit-o și a început a alerga după ea să o prindă, zicând: – O, pasăre, vino înapoi la mine să te omenesc, că foarte mult te iubesc, și apoi iarăși te voi slobozi. Dar pasărea i-a zis: – Mai bine este mie să ne omenim de la distanță și să ne iubim de departe. Însă văd că niciun folos nu ai luat din învățătura mea, că trei lucruri ți-am zis să le păstrezi și acum împotriva tuturor ai greșit! Ți-am zis să nu-ți pară rău de lucrul trecut și ție ți-a părut rău că m-ai slobozit. Ți-am zis că lucrul care este peste putere a crede să nu-l crezi și tu ai crezut că în mine este aur cât un ou de struț și eu toată sunt cât un ou de gâscă. Ți-am zis să nu umbli după ce știi că nu vei căpăta și tu pedestru alergi după mine, care zbor, ca să mă prinzi!” Pilda aceasta aduce câștig duhovnicesc creștinilor și poate lumina mințile ateilor cu morala care se desprinde din ea. Nu cumva defilările gardate de scutieri înseamnă o alergare după bulgărele de aur de care spunea privighetoarea, că tot sunt împodobiți numai cu pene ? Nu cumva aici găsim „temeiul ca să refuzăm o astfel de omenie și să ne iubim de la distanță, spunând după pilda Mântuitorului: „Mergi înapoia mea, satană?” (Luca IV, 8) Ceea ce a făcut H. Heine este un model de dreaptă judecată. L-a primit din nou în casa sufletului pe Dumnezeu și s-a bucurat de cuvântul Mântuitorului, care l-a încredințat: „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan I, 12), cu alte cuvinte, să lase cioara din par umblând pe străzi în disprețul oamenilor și călcând legea lui Dumnezeu, pentru a se întoare măcar sub legea firii, „ca să facă din fire cele ale legii” (Romani II, 14), cel puțin cum o fac păgânii. Și păgânii… nu sunt atei, ei au un dumnezeu al lor, ateii nu vor niciun dumnezeu! Le propunem ca să ia în seamă măcar logica lui Blaise Pascal, care este simplă și nu cere efort de gândire ca să te apuce sudorile: „Dacă cred în Dumnezeu și nu există, n-am pierdut nimic, dar dacă cred în Dumnezeu și există atunci am câștigat totul!” Ei, încercăm și noi să venim cu argumente, dar argumente temeinice nu închipuite ca ale lor, și totuși uităm esențialul, anume ceea ce a spus Mântuitorul, „chiar dacă ar învia cineva din morți tot nu vor crede” (Luca XVI, 31). Am avut prilejul de mai multe ori să constat că acest cuvânt se împlinește astăzi mai mult ca oricând, pentru că spectrul ideologic ateu a invadat întreaga societate și de aceea cred cu tărie că întoarceri ca cea a lui H. Heine vor fi tot mai puține, iar cei care se opun ideii de Dumnezeu etalează o inteligență diabolică despre care spunea cineva în ani ’90 că „este mai rea decât prostia”. Din nefericire n-avem niciun temei ca să-l contrazicem, ba chiar umblă după pasăre pentru a prinde bulgărele de aur. Se vede că este o adevărată suferință filosofia atee, iar aceasta se desprinde și din concluzia lui Victor Hugo, care spune că „a fi filosof și a fi cuminte nu-i totuna !” Se observă un amestec ciudat între filosofie și libertinaj. Adepții ambelor curente se sprijină reciproc în dauna moralei creștine pe care „patul morții” ți-o înfățișează ca dar al lui Dumnezeu în care răbdarea, pe care n-o apreciază în niciun fel domniile lor, aduce mântuirea. Două versuri din lirica populară pun punctul pe „i”, și eu cred că vor fi apreciate de cititor în spiritul voii lui Dumnezeu: „Parcă mi-e rușine mie/ Că nu ți-e rușine ție!” Așa ar spune orice om cuminte care privește cele două curente în care extravaganța și imoralitatea trec dincolo de linia umanului spre minus. Toate pleacă de la învățătură, că nu orice zidește. Ne spune Mântuitorul că „orice cărturar cu învățătură despre împărăția cerurilor este asemeni unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi”, după care îl întreabă: „Înțeles-ați toate acestea? Da, Doam-ne!” (Matei XIII, 52, 51) „În vremea aceea” au înțeles, dar unii din vremea noastră nici pe departe, de aceea spun că este vorba despre educație, despre anii petrecuți în sânul familiei, unde se pune temelia moralei, și chiar de nu mai sunt 7 ani, ci doar 6, socotesc eu că timpul este suficient ca părinții să arate drumul pe care copilul trebuie să meargă în viață. Ei știu că realizarea acestui proiect în viața copilului presupune și autoritate reală, creionată de filosoful Bandol sub forma unei maxime astfel: „Copiii se educă prin rațiunea autorității, iar tinerii prin autoritatea rațiunii. La urma urmei este același lucru, căci rațiunea este cea dintâi autoritate, iar autoritatea este cea din urmă rațiune.” Ei bine, omul acesta vorbea de rațiunea sănătoasă și ziditoare, or acest lucru astăzi a devenit desuet, rațiunea este considerată sănătoasă doar dacă nu acceptă pe Dumnezeu și dacă clamează libertinajul deșănțat, ceea ce este cu totul ieșit din limitele umanului. Între aceste realități concrete astăzi se află o linie dreaptă, care îndepărtează sufletele de Dumnezeu tot mai mult, ceea ce înseamnă că nu totdeauna linia dreaptă este cea mai potrivită, și în acest sens ne lămurește Arthur Schopenhauer, care zice:„Linia dreaptă este cel mai scurt drum între două puncte și cel mai lung drum între două suflete”, ceea ce este perfect valabil în relația cu Dumnezeu de care este fiecare în parte responsabil la judecată, dar când te duce gândul la cei pe care îi smintești prin „logica negației” apoi la judecată vei primi și pedeapsa pentru că i-ai rătăcit. Din această perspectivă, suferința bietului H. Heine era copleșitoare pentru că scrierile sale au influențat rătăcirea multora! De fapt ce se petrece în mintea celor care nu-L vor pe Dumnezeu? Se despică firu-n patru „pentru ca omul să renunțe la „a fi” în schimbul lui „a avea,” iar aceasta este o tentație veche de când lumea” ne spunea Mitropolitul Antonie al Ardealului. Aceasta este o îndrăzneală care-l face pe om să se asemene cu Dumnezeu și de aceea trebuie să fugim de ea, așa cum a răspuns Ava Agaton din Filocalie la întebarea „ce-i îndrăzneala?” A zis el: „Îndrăzneala seamănă cu o arșiță foarte mare. Când ea vine fug toți care-ncotro pentru că ea nimicește rodul…” Păi curentul ateu-libertinist este mai mult decât o arșiță, este un foc care ne arde sufletele și de aceea trebuie să fugim de el cât încă nu suntem robiți de patima plăcerii și a cunoașterii „prin sine” și nu de la Dumnezeu. Un excelent observator al moravurilor sec. XIX, H. Balzac, ca unul care a trecut prin multe plăceri, a formulat o concluzie care astăzi ne îngrijorează cu adevărat, că referindu-se la ultimul model de viață al femeii din vremea sa a spus: „Femeia la modă nu mai este femeie; nu-i nici mamă, nici soție, nici amantă; este un sex într-un creier!” Sigur, poate atunci a fost prea aspru, dar acum în acest tipar intră și bărbatul cu brio, dacă privești paradele zgomotoase și colorate care fac în ciudă prin orașele cele mari. Har Domnului că satul românesc n-a fost încă murdărit pe obraz și nădăjduim că nu se va murdări, dar ca să fie așa slujitorii Sf. Altare trebuie să mențină candela educației morale aprinsă zi și noapte, să-i ferească pe credincioși de „parada politicului negativist” susținut cu „fasole și cârnați” în timpul postului sau cu spectacole „de un ceas cu porțile deschise”, pentru a nu rămâne bietului român cârnatul în gât timp de patru ani – că doar trebuie să-i țină de foame în această vreme, pentru a-i putea „trânti porțile în nas” c-așa vor ei. Scriu aceste rânduri după ce a trecut 1 Decembrie și am văzut „cum strălucesc lucrurile în lumina soarelui, dar omul în loc să se lumineze, păstrând bucuria de o clipă, se sălbăticește și se acoperă de întuneric”, cum spunea Sf. sârbilor Nicolae Velimirovici. Poate pare prea aspră constatarea că ne înscriem în această notă tristă a existenței ca neam, dar când vezi că de Ziua națională nu-i prezinți măcar o filă din istoria lui zbuciumată și nu arăți argumentat de ce trebuie să fii mândru că ești român „pe nicio televiziune” dar sunt alocate spații generoase „pentru concursul de spart ceapă”, după care la știri se prezintă ca pe un mare succes arestările celor care vor o Românie ecologică stând noapte și zi de veghe – vezi Pungeștiul gazelor de șist, atunci trebuie să te întrebi: În ce fel de Românie vrem să trăim și ce fel de patriotism avem? În final aș vrea să supun atenției și judecății cititorului realitatea de zi cu zi care se cuprinde în cuvântul celui mai sus menționat: „Pardoseala murdară se spală, fără să fie nevoie să o înlocuiești cu alta nouă ca să fie curată. Dar aerul necurat din cameră de nimic nu poate fi spălat, de nimic curățit; trebuie scos din cameră și înlocuit cu aer proaspăt!”, afirmă sfântul sârb. Sunt convins că perspicacitatea excelentă a cititorului îl va face să înțeleagă un adevăr, să înțeleagă faptul că „aerul necurat care a invadat ființa Neamului Românesc prin programe de lupanar a vipurilor de carton și altele gen spart ceapă” este nociv și trebuie rejectat fără a sta prea mult pe gânduri. Să înțeleagă cititorul nostru că este suficientă experiența unui nefericit ca filosoful german de care am făcut vorbire pentru a nu cădea niciun suflet de român în încercări de acest fel, doar pentru că „dă bine pe sticla televizorului și prin aceasta cineva se înscrie în rândul vedetelor. Cui folosește risipa energiei acestui neam dacă ceea ce ni se propune este lipsit de valoare? Lacrimile nu trebuie să curgă din cauza cepei, lacrimile trebuie să curgă pentru că ne rătăcim. Ei, și dacă tot am apelat la reala inteligență a cititorului, aș mai face un exercițiu prin care se poate poziționa, citând o maximă: „În capul unui om stricat buna știință ajunge să fie otravă, dar în capul unui om sănătos buna știința ajunge doctorie!” Rețineți: Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut, mai cu seamă atunci… când știința devine otravă! Pr. IONEL FILON
Comentarii