Ultimul maraton

Degetele trec ușor peste metalul rece, peste imaginea profilată a medaliei de finisher de la Maratonul Pietrei Craiului (MPC). Deja transformate în amintiri, Zărnești, Fântâna lui Botorog, La Table, Casa Folea, Șaua Funduri, Plaiul Foii, Marele Grohotiș, Refugiul Diana îmi vin succesiv în minte, într-un film mut și colorat al unei minunate curse montane.

 

În 23 octombrie 2013 participam cu inima plină de bucurie la Maratonul Copiilor, într-un proiect al Asociației Salvați Copiii – Filiala Suceava (Campania ,,Bun venit pe lume!”), onorat de invitația lor, alături de nume cunoscute ale sportului sucevean: Cristina Casandra, Andrei Gafița, Mihai Androhovici. O cursă ca suporting team mobil, alături de fiecare copil care a alergat în ștafetă, alături de membrii Asociației. În 2 noiembrie 2013 făceam cunoștință cu Piatra Craiului… Am mai trecut prin câteva alergări montane – Apuseni, Retezat – și fiecare mi s-a părut frumoasă. Și fiecare a fost frumoasă. N-aș putea acum să le clasific sau să le ordonez decât, poate, prin prisma organizării. Dacă la Maraton Apuseni am simțit mult suflet și multă căldură, dacă la Retezat am rămas profund dezamăgit de multe aspecte, lucrurile au stat diferit în ceea ce privește MPC-ul. Aici toate detaliile au fost acoperite, totul gândit, calculat la rece într-un echilibru permanent om-natură, cursă-concurenți, start-sosire, participanți-voluntari. Zărnești, la primele ore ale dimineții. Un frig pătrunzător, dar încă suportabil, ne încurajează, pe mine și pe Sorin Ghimpețeanu (Constanța) la o încălzire ușoară pe traseul de start al maratonului. Am ieșit repede, după un somn bun, de câteva ore. Ne salutăm cu ceilalți alergători, organizatorii fac ultimele retușuri și, după puțin timp, ajungem la momentul zero al cursei. Câștigătorii curselor din anii trecuți sunt poziționați în plutonul fruntaș, începe numărătoarea inversă și iată-ne alergând. Ne răsfirăm destul de ușor și păstrăm un ritm constant, destul de lejer, să ne țină bateriile toată cursa. Conform cerințelor, ne-am luat suficient echipament pentru două alergări, însă era mai bine să fim prevăzători, pentru că vremea la munte se schimbă repede și poți avea surprize. N-a fost ușor să alergăm cu bagajul după noi, dar ne-am descurcat. Am avut în rucsac și tricoul cu sigla Salvați Copiii și cel al sponsorului principal al participării la Marathon des Sables 2015, Marelvi Impex. Începutul a fost ușor, panta destul de mică, așa ca de încălzire. Treptat unghiul de urcare se accentuează și de la Stâna Grind începe greul. Aproape de culme, genunchiul dă primele semne de oboseală. La ce peisaj aveam în fața ochilor, nici nu-l mai bag în seamă. Fiecare pas îl fac cu grijă, n-aș vrea să repet experiența entorsei de la Maraton Retezat. Mă costă timp, dar nu mă costă finișul. Cu genunchiul simt că mă pot descurca. (Mai târziu, la urcare spre refugiul Diana, după ce am refuzat oferta generoasă de bețe – cu împrumut – din partea unei alergătoare mai miloase, m-am folosit de un par serios ca să pot trece de panta abruptă și să-mi păstrez genunchiul funcțional). Mă opresc câteva minute în zona Șeii Funduri, fac câteva fotografii și apoi îmi dau drumul la vale. Traseu tehnic, corzi fixe, grohotiș, alergători mai mult sau mai puțin nesăbuiți, turiști. Îmi aduc aminte de cuvintele lui Lucian Clinciu (organizatorul cursei) și strâng conștiincios trei-patru ambalaje de gel energizant de pe traseu. Căzute probabil din buzunare neasigurate. Vremea e excepțională, mai mult decât potrivită pentru alergare. Traseul bine marcat, verificat, asigurat. Voluntarii la locul lor, salvamontul, de asemenea. Elicopterul dă câteva ture să se asigure că totul merge conform planului. Timpul începe să se contracte și Plaiul Foii e încă departe. Vreau să mă încadrez în limita de timp, mă energizez, îmi ud genunchiera cu apă rece și accelerez. Trec de punctul de control cu bine, mănânc din toate câte ceva, mult și bun. Mă așteaptă ultima urcare spre refugiul Diana. O parte din cei pe care i-am întâlnit la Plai nu aveau să mai continue. Păcat, parcă nu mai e așa de mult… La panta abruptă ce avea să mă întâmpine cu ironie puțin mai târziu, mentalul a avut un rol foarte important. Nu conta când, TREBUIA să termin această cursă! Urcușul a fost îngrozitor – fizic – pentru mine. Cei care treceau de mine mă încurajau continuu. Dar l-am trecut. Mă sună Sorin, care terminase de ceva vreme, să mă întrebe dacă să mă mai aștepte, că îngheață. I-am zis că mai durează. Eram la coborârea spre Colțul Chiliilor. Alergam. Și am terminat. Am trecut linia de sosire cu bucurie și mulțumire. Cu un timp îngrozitor. Dar nu conta. Am terminat Maratonul Pietrei Craiului și aceasta este o realizare în sine. Sunt un om simplu, cu muncă zilnică de birou, tată și soț, visător și încăpățânat. Sunt omul pe care îl întâlnești pe stradă și care, din mulțimea de oameni triști, e cel care îți zâmbește. Sunt finisher, finalist la MPC…. Am plecat în Maratonul Pietrei Craiului cu dorința de a termina, nerefăcut încă în totalitate după accidentarea din Retezat. Am decis să alerg prudent, să mă bucur de locuri și de oameni, să savurez această ultimă cursă a anului, pentru mine, ca pe o felie de tort, pe final de petrecere. Și am reușit. N-am găsit, în niciun moment, pe parcursul alergării, gândul: ,,nu mai pot”, deși genunchiul drept n-a fost de partea mea. N-am găsit niciun motiv de renunțare, pentru că n-am căutat unul. Să nu vă închipuiți că a fost ușor, pentru că n-a fost. Dar a fost frumos și fiecare picătură de transpirație a meritat. Fiecare pas făcut în urcare – greu până la Șaua Funduri, îngrozitor până la refugiul Diana, în coborâre – până la Plaiul Foii sau Colțul Chiliilor, în alergare sau în pas trudit, a fost un câștig. Până la urmă, un maraton, mai ales unul montan, este un test al limitelor fizice și mentale. A contat mult suportul voluntarilor, fără de care ar fi fost probabil mai multe abandonuri și mai puțin frumoasă cursa, a contat mult înțelepciunea organizatorilor, a lui Lucian Clinciu. Căruia îi mulțumesc din nou, din 1000 de motive. Amânarea MPC (din octombrie în noiembrie) mi-a oferit și posibilitatea să particip. În 5 octombrie n-aș fi avut cum. Atunci am resimțit doar o ușoară dezamăgire, dar acum îmi dau seama ce mult mi-ar fi lipsit dacă n-ar fi existat în experiența mea de alergător. Anul acesta mi-am propus doar să termin cursele la care mă înscriu. Anul viitor va fi altfel, voi ,,trage” și la timp. Între cele zece maratoane gândite pentru anul 2014, se află și Maratonul Piatra Craiului. N-aș putea să mai ratez participarea, o dată ce am văzut ce înseamnă. Din respect pentru organizatori, pentru sponsori, pentru toate persoanele implicate. Din respect pentru mine și pentru ceea ce-mi doresc să se întâmple în viitor. Nici trofeul Carpathian Man (o suită schi, alpinism, mountain bike, ultramaraton, maraton) nu mi-ar strica. Dar toate se fac cu înțelepciune, cu răbdare și cu pași mici, calculați. N-am fost pe podium, am fost printre ultimii, dar am terminat cu fruntea sus și acest maraton. Și nu mă pot abține să nu mă bucur nespus. Ca și până acum, am întâlnit oameni deosebiți, am legat prietenii, am văzut ce înseamnă buna organizare a unei curse. Sunt un om câștigat din toate punctele de vedere și MPC-ul a încununat această stare de fapt. Mângâi cu privirea medalia și panglica tricoloră și îmi hrănesc sufletul cu amintiri și vise. O pun înapoi pe raft. …Mă aplec, îmi strâng șireturile și plec în alergare în aerul tare al dimineții, pe străzile orașului Suceava, încă adormit… TANDIN NICOLAE CERNICA