Boieri și robi

Am privit cu dezinteres și aproape disprețuitor „dihania” scheletică propusă de curând drept hominid artificial de niște savanți preocupați de muncile herculiene la care bietul om este supus. În alte locuri ale lumii probabil că munca este istovitoare și omul are nevoie de înlocuitor. Deși, dacă stăpânii de pe acolo ar privi la experiența noastră, a românilor, s-ar feri ca de foc să facă loc în mintea oamenilor lor posibilității odihnei perpetue. Căci este suficient să prindă „șpilul”; nu-i mai întorci la treabă…

 

Vorbim despre ne-muncă. „Teribila” exploatare comunistă a forței de muncă („Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”), invocată astăzi ca o izbândă a eliberării din 1989, dărnicia guvernelor (de stânga, mai ales, dar nici cu dreapta nu-mi este rușine…), în a asigura fel de fel de ajutoare sociale pentru mereu bieții români, avantajele morale venind din fel de fel de drepturi ale omului etc. au creat la noi o mentalitate de boiernași foarte multor români care au crescut, totuși, în așa-zisul cult al muncii. Din ce în ce mai mulți deprind obiceiurile celor ce trebuie să primească fără să muncească, acest statut neavându-l până acum decât o singură etnie, ponegrită și evitată, care a impus Europei cel mai „temeinic” brand privindu-i pe români: hoți, puturoși și sălbatici. Veți mârâi la aceste considerații, căci nu ne place să fim arătați cu degetul. Dar judecați și dv. următoarea situație și categorisiți-o altfel decât am îndrăznit noi astăzi, provocându-vă supărarea. Un țăran din împrejurimile Sucevei, fost muncitor la una din uzinele municipiului, se apucă de legumicultură. O vrea ecologică și, pe lângă solarii, ține și un „sector” zootehnic de vreo 50 de vite, și, pe lângă acestea, un sector vegetal de câteva zeci de hectare. Nu face față singur și-și convoacă toată familia. Dar tot nu fac față și-și caută tovarăși la lucru, plătiți desigur. S-au perindat mulți pe acolo, dar mai toți au ales până la urmă crâșma. E mai ușor acolo… Iar de acolo au început să-l judece: că de ce s-a apucat, că de cei trebuie, că să-l ia naiba că are, că de ce are, că cui (scuzați!) lasă, că nu ia cu el dincolo ș.a.m.d. De aici până la ură nu-i departe și așa se explică de ce, la venirea proletariatului la putere, chiaburii au sfârșit-o în pușcării și în morminte neștiute. Iată geneza ideologiilor!… Sâmbătă a tocmit cu niște femei să-l ajute la sortatul cartofilor duși în grabă (a fost o vreme cu îngheț) în șură. Nevasta, înainte de a reveni la taraba ei din piața Sucevei, a gătit, mai mai să pună și în farfurii. Dar femeile n-au mai venit. „Că nu s-or fi dus la crâșmă!”, exclam. „Nu băga mâna în foc”, mi-a răspuns chiaburul. Care, cătrănit, mai că ar reînființa clasa robilor. Chiar și din cei scheletici pomeniți la început, dacă ar ști să plivească, să copilească, să mulgă vaca și să înhame iapa la căruță…