O dispută nocivă

Războiul între palatele Cotroceni și Victoria este absolut inutil, dar pe cât de inutil, pe atât de nociv și păgubos pentru România. Pierde și țara, pierd și cetățenii, pierd și cei doi comandanți de oști.

 

Disputa își are originea într-o interpretare greșită sau pro domo a Constituției din 1991, revizuită în 2003: în timp ce acolo se mizează pe colaborare și bună înțelegere între cele două instituții, ale președinției și prim-ministrului, dl Traian Băsescu consideră că legea supremă îi dă aceleași prerogative ca și președintelui Republicii Franceze, iar Victor Ponta, că ar merita mai mult. Atâta doar că Franța este un regim prezidențial, iar România, semiprezidențial, care, oricum ai da-o, înseamnă doar pe jumătate prezidențial. Păcatul originar Disputa nu a existat decât incidental până în mai 2012, când s-a pus problema coabitării, adică președintele și prim-ministrul n-au mai aparținut aceleiași formațiuni politice, aceleiași majorități parlamentare. Singurul lucru care trebuia să-i unească era caracterul reprezentativ: ambii reprezentau România și interesele cetățenilor. Or miza aceasta s-a dovedit prea mică, prea lipsită de importanță pentru primii noștri bărbați de stat, de aceea au apărut dispute, rivalitate și concurență, nu doar în politica internă, ci și în aceea externă. Cum funcționau relațiile pe vremea inițiatorilor actualei Constituții? La fel de firesc precum în majoritatea statelor democratice: în interior se respectau cum-necum raporturile statuate de către legislația în vigoare, iar la Consiliul European, NATO mergeau amândoi, și președinte, și prim-ministru, fără a răzbate cine știe ce rumori din activitatea comună. Respectându-le dorința, organizatorii externi ai reuniunilor puneau două scaune, așa cum fac și acum pentru țările unde se întâmplă astfel de situații. Dacă legile și cutumele permit. Șanse irosite Nenorocirea e că spectacolul acesta extern are urmări cu totul nedorite în plan intern: dacă atunci când participă prim-ministrul există un executiv și o majoritate parlamentară în stare să-și asume actele, deciziile și directivele la care România a fost parte, atunci când participă președintele lucrurile nu mai stau deloc așa. Fie își pune Parlamentul și Guvernul în fața faptului împlinit, dacă a plecat fără mandat din partea acestora, ceea ce, luându-ne după informațiile din presă, s-a întâmplat până acum de fiecare dată, fie respectivele decizii ajung, dacă ajung, la Executiv și, câteodată în Parlament, ca „Pactul Fiscal” și alte tratate care trebuie ratificate. Din păcate, cele ce ajung pe masa Guvernului au o soartă tristă: adeseori nu se mai aude nimic despre unele, iar celelalte vor fi puse în operă după criteriul revoluționar: „Mircea, fă-te că lucrezi!” S-a ajuns aici din lipsă de colaborare și spirit de echipă, din lipsă de înțelegere a principiilor democratice. O soartă mai fericită o au cele venite direct de la Bruxelles și Strasbourg. Despre „începători” De pildă, acum, la ultima întrunire a CE se discută chestiuni importante, de la agenda digitală și IT a Uniunii Europene, la Summitul de la Vilnius din 28 – 29 noiembrie. De asemenea, câteva astfel de programe digital-IT sau de creare a locurilor de muncă pentru tineri sunt deja în curs în România. S-a hotărât să participe președintele, deși mai toate țin de economie, iar economia cade în sarcina Executivului. A fost lansată și o explicație în stilu-i deja consacrat precum că „ar fi fost păcat să trimitem acolo un începător”. Nu am competența să discut cine e începător și cine nu. Traian Băsescu, jucător european Neoficial, mai degrabă informal, s-a lansat ideea că la această întrunire se va discuta și succesiunea la președinția CE din vara viitoare, iar semnalul pe care îl are de transmis președintele României, și în țară și în afară, este că alesul va fi Martin Schulz, om politic german, membru al SPD, președinte al PE. Firește, când vorbește în nume propriu, Traian Băsescu poate avea orice opțiune și orice punct de vedere, numai că la CE, UE, NATO… este obligat să reprezinte toată România, nu doar propriile opțiuni. Or asta înseamnă fie să țină cont de legile și programele adoptate de Parlament, fie (și) să se consulte cu ceilalți actanți politici din țară. Însă presa nu a consemnat niciun fel de consultare. Ceea ce poate însemna orice, dar nu democrație.