Eugeniu Coșeriu, membru al marii familii a lingviștilor români

– Interviu cu domnul MARIUS SALA, vicepreședinte al Academiei Române –

 

Domnul Marius Sala, vicepreședintele Academiei Române, este un om care poate să spună că a trăit în preajma marilor oameni de cultură români într-o perioadă în care era foarte greu să te afirmi dacă nu erai un lozincar. Domnul Marius Sala a avut ocazia să fie în preajma marilor lingviști români Iorgu Iordan, Al. Rossetti și Al. Graur. Prin acești oameni el a reușit să-l cunoască pe Eugeniu Coșeriu, despre care domnia sa spunea că recita din versurile lui Ion Barbu „pe care-l știa ca nimeni altul”. Una dintre cele mai extraordinare experiențe „barbiene” ale acestuia a fost plăcerea de a recita din Ion Barbu. Recita cu aceeași dezinvoltură și pasiune și din alți poeți români și, ceea ce ne-a surprins în mod deosebit, „recita «pasaje»” întregi din proza lui Mihail Sadoveanu. Din interviu vom afla cum l-a cunoscut pe profesorul Eugeniu Coșeriu și, mai mult, vom ști cât de aproape sufletește a fost Eugeniu Coșeriu de sufletul domnului Marius Sala. Am avut fericita ocazie să-l cunosc pe vicepreședintele Academiei Române cu ocazia Colocviului de Lingvistică „Eugeniu Coșeriu” la Cernăuți. – Domnule Marius Sala, vorbiți mereu cu admirație despre profesorul Eugeniu Coșeriu. Când l-ați cunoscut pe marele lingvist? – L-am „cunoscut” pe profesorul Eugeniu Coșeriu într-o zi de vară a anului 1957, când, întors de la al VIII-lea Congres Internațional al Lingviștilor ce avusese loc la Oslo, maestrul meu Al. Rossetti mi-a dat să citesc un extras dintr-o revistă publicată la Montevideo în 1955. Am aflat atunci de Eugeniu Coșeriu. Era prima formă a ceea ce a devenit cartea „La geografia linguistica”, astăzi lucrare clasică, în ciuda numărului mic de pagini. Am citit-o imediat și cu plăcere. Când, a doua zi, i-am restituit extrasul, maestrul Rossetti mi-a sugerat să fac o prezentare a lui în revista „Limba română” (a și apărut în numărul din toamna aceluiași an). Astfel am ajuns nu numai să-l cunosc pe maestrul Eugeniu Coșeriu, dar să-l prezint și altor români, care, la fel ca mine, nu-l cunoșteau. Mă bucur să-mi amintesc că am fost prima persoană care-l prezenta la el acasă. Iorgu Iordan, Al. Rossetti și Al. Graur, care fuseseră împreună la Congresul de la Oslo și-l văzuseră acolo, vorbeau peste tot admirativ despre profesorul care avea atunci doar 36 de ani. Evident, fiecare în felul lui. Iorgu Iordan, în graiul lui tecucean, „e tari, dom’le, știe foarte multi și bini” și nu uita să adauge, surâzând: „Mi-a fost și elev la Ieși”. Al. Rossetti îl admira că se ocupa de structuralism, „ei, da, ha, ha, splendid”, dar și pentru că îl știa pe Ion Barbu pe de rost. Al. Graur mai rezervat, așa cum îi era felul, nu ezita să sublinieze că scrisese deja câteva articole de teoria limbajului. – Domnule Sala, dorim să ne spuneți nu doar despre impresiile celor care l-au cunoscut, ci să cunoaștem părerea dumneavoastră directă și când l-ați întâlnit pentru prima dată ca persoană fizică? – L-am cunoscut, așadar, mai întâi prin ce a scris și prin impresiile profesorilor mei. A urmat etapa în care am început să ne scriem, să facem schimburi de scrisori. „Vinovat” a fost și de această dată Al. Rossetti, care a considerat (profesorul Coșeriu ar preciza „știa, Rossetti de ce”) că sunt persoana cea mai indicată să devin furnizorul casei Coșeriu în materie de publicații lingvistice românești. Păstrez cu sfințenie aceste lungi scrisori (erau multe cărți pe care dorea să le aibă la Montevideo) bătute la mașină pe o hârtie foarte subțire care nu se mai folosește astăzi. Un confrate din Germania îmi spunea să le păstrez bine fiindcă sunt valoroase, provenind de la o persoană care prefera să scrie articole și cărți. Am avut plăcerea să mă întâlnesc cu el în 1965, când am fost trimis cu o bursă la Grenoble împreună cu V. Șuteu și T. Neiescu. Am asistat timp de trei zile la un adevărat „festival Coșeriu”; vorbea cu o forță care ne copleșea, și, dimineața și după masă, cu mici pauze la două ore pentru a bea o cafea sau o apă tonică. Subiectele, teme de lingvistică generală, erau variate. Profesorul R. Gsell, cel care-l invitase și la care eram „arondați” și noi cei trei bursieri români, îl urmărea cu nesaț și ne făcea gesturi admirative. Spre deosebire de gesturile lui Al. Rossetti, ale lui erau urmate de numeroase întrebări, prilej pentru Eugeniu Coșeriu să dezvolte alte teme. – Care au fost urmările primei întâlniri, mai ales că Eugeniu Coșeriu suferea profund că nu era invitat în România, bineînțeles nu din vina dumneavoastră. Când v-ați reluat corespondența cu el? – După câțiva ani, când a devenit profesor la Tübingen, bibliografia românească i-a fost la îndemână, n-am mai schimbat multe scrisori, dar ne-am văzut mai ales la congrese, unde întreba mereu ce mai e nou în lingvistica românească. Nu omitea să întrebe de fiecare dată de cei trei mari: Iorgu Iordan, Al. Rossetti și Al. Graur, cărora le transmitea salutări și în fiecare scrisoare. În scrisori adăuga de fiecare dată și „prietenilor mei tineri!”. Corespondența a fost reluată în 1968, când a venit la congresul de lingvistică romanică de la București. A fost prima dată când l-am văzut bucurându-se de aerul Bucureștiului: se fotografia cu toți tinerii și tinerele, cu vechi cunoștințe din România în acea primăvară splendidă dinaintea Paștelui din 1968. Îmi amintesc că a venit la mine în calitatea pe care o aveam de secretar al comitetului de organizare și mi-a spus că pentru comunicarea pe care o va ține (despre influența grecească asupra latinei vulgare) nu este destul de încăpător amfiteatrul planificat și că vrea să o prezinte într-un spațiu de timp mai mare în aula Facultății de Drept. Am obținut acordul celor doi mari (Iorgu Iordan și Al. Rossetti) de a schimba statutul conferențiarului (ca o compensație pentru faptul că nu fusese invitat ca „raportor” în ședința plenară). Aula a fost plină, motiv de satisfacție totală. Ochii săi străluceau cum nu-i văzusem până atunci. La ieșirea din aulă mi-a zis cu zâmbetul pe care l-a avut probabil și Nică din Amintirile lui Ion Creangă după vreo poznă: „ai văzut domnule Sala, câți au venit să mă asculte?”. Aveam să-l mai văd așa de fericit trei ani mai târziu, în 1971, când i s-a acordat titlul de „doctor honoris causa” al Universității din București. Eram profesor invitat de Universitatea din Heidelberg și mi-a organizat o conferință la Tünbingen într-un mare amfiteatru care era plin ochi (cea mai mare asistență care am avut-o vreodată; nu știu ce le-o fi spus studenților săi ca să-i adune). Seara a organizat o recepție la el acasă ca să serbeze acordarea titlului de „doctor honoris causa” al universității din București și a declarat public că acest titlu îl prețuia cel mai mult, pentru că venea de la cea mai mare universitate românească. Părerea și-a menținut-o și după ce au urmat câteva zeci de titluri de acest fel, ultima dată la congresul de la Palermo (1995), când ne întâlneam la masă în doi. Bucurie mare din aceleași motive legate de România a avut și în urmă cu câțiva ani când a prezentat o comunicare prilejuită de acordarea titlului de membru de onoare al Academiei Române. – Sunteți un om cu mare greutate spirituală și culturală. Sunteți modest, dar am dori să cunoaștem cine a făcut cea mai bună caracterizare a activității profesorului Eugeniu Coșeriu? – Cea mai bună caracterizare a activității profesorului Eugeniu Coșeriu a făcut-o Iorgu Iordan în lucrarea colectivă „Istoria lingvistice romanice”, 1978, condusă de el, într-un capitol, Addenda, consacrată activității lingvistice a românilor stabiliți peste hotare, pentru includerea căruia conducătorul acestei istorii a luptat mult tocmai invocând numele lui Eugeniu Coșeriu. Fostul meu Maestru se arăta entuziasmat de fostul său elev. „Cărțile și studiile sale extrem de numeroase abordează aproape toate sectoarele și domeniile lingvistice… Coșeriu trebuie socotit un fruntaș printre fruntașii actuali ai lingvisticii mondiale, atât prin bogăția informației – aceasta impresionează îndeosebi în studiile privind istoria disciplinei noastre pe care o cunoaște ca nimeni altul – cât și prin originalitatea (și, în general justețea) concepției ca și prin spiritul critic excepțional de care se lasă condus”. „În ce privește istoria lingvisticii se poate afirma fără teama de a greși că Coșeriu este cel mai bun cunoscător al acestei materii. Interesant, înainte de toate, din punct de vedere al adevărului în discuțiile despre originalitatea sau întâietatea unor anumite concepții și metode, este faptul că acest iscoditor lingvist a descoperit (și dovedit) destul de des că diverse «noutăți» ale lingvisticii moderne sunt cam… vechi, cronologic vorbind”. Simpla includere a lui Eugeniu Coșeriu în această istorie a lingvisticii românești, înseamnă că încă din 1978 i se recunoștea apartenența la marea familie a lingviștilor români. Eugeniu Coșeriu a fost un om de o sensibilitate deosebită care a iubit nu numai literatura și lingvistica românească, ci și pe marii lingviști. – Domnule Sala, totuși, ce v-a atras cel mai mult spre Eugeniu Coșeriu și cum ați primit prietenia sa? – N-aș vrea să se creadă că am fost atras de Eugeniu Coșeriu numai prin cele evocate mai sus. Chiar dacă n-am dezvoltat unele dintre ideile Maestrului așa cum a făcut-o colegul meu Andrei Avram în articolul consacrat conceptului de normă în fonologie sau cei doi colegi, Mircea Borcilă și Nicolae Saramandu, care i-au difuzat ideile în mediul românesc, am aplicat ideile sale în cercetările consacrate spaniolei americane (Sobre los normas del espanol americano încheie seria de cinci tomuri ale omagiului citat deschis printr-o coincidență fericită de un alt român, maestrul meu Iorgu Iordan) și mai ales în cercetările care se referă la limba română ca limbă romanică (mă refer la cele scrise despre dezvoltările semantice produse pe teren românesc sau la stabilirea etimologiei unor cuvinte românești în care perspectiva romanică invocată de Eugeniu Coșeriu ajută la o mai bună explicare a situației din română. – Suntem la finalul interviului nostru: care ar fi un ultim gând al dumneavoastră despre Eugeniu Coșeriu? – O scrisoare din 1960 a lui Eugeniu Coșeriu se încheia astfel: „drept aceea e cu cale să și termin cu o rugăminte, te rog să mă ierți; ca de obicei îți scriu din fugă și pe apucate”. Vă rog să mă iertați iubite Maestre, că am scris și eu pe apucate, din fuga timpului. Interviu realizat de MIHAI SULTANA VICOL