Starea superioară de curăție

– sau raiul pierdut –
„Cel ce ședea pe tron a grăit: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate !” (Apocalipsa XXI, 5)
„Nostalgia” raiului pierdut este o suferință pe care omul a simțit-o îndată ce Dumnezeu „l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden și a pus heruvimi cu sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieții” (Gen. III, 24), dar apăsarea ei a devenit acută și cronică până ce a ajuns la apogeu. O dorință arzătoare îl vlăguia pe om atât de tare încât, dacă Dumnezeu n-ar fi „cercetat zidirea Sa,” aceasta s-ar fi pierdut.
 

Cunoaștem etapele izbăvirii și grija cu care am fost călăuziți pentru a ajunge iarăși, istoric vorbind, la binefacerile și starea dintâi a umanității, adusă de Mântuitorul prin Jertfa Sa și pusă la îndemâna tuturor ca să și-o însușească. Prin El am ajuns la „starea superioară de curăție” și putem recâștiga raiul, dar măsura acestui început de drum este întoarcerea la nevinovata copilărie, care este „imaginea vie a raiului pierdut” și „ofertă viabilă” pentru lume ca să aibă viață veșnică și totodată temei ca aceasta „să fie din belșug !” Capitolul X al Evangheliei Sf. Ioan este oglinda vie a acestei oferte, numai că acolo ni se cere îndeplinirea unor criterii, cel dintâi fiind ca în oglindă asemănător cu ce spune Cartea Genezei, adică îndeplinirea unei porunci, binecunoscută de altfel. Sf. Ioan consemna „la plinirea vremii” că raiul pierdut îl putem câștiga tot așa, dar porunca îmbracă o formă de atenționare: „Cel ce nu intră pe ușă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar” (Ioan X, 1), adică „scurtătura” încercată de Adam prin călcarea poruncii nu mai trebuie repetată. Astăzi „scurtătura” nu mai este oferta diavolului care a luat chip de șarpe (Gen. III, 1), are o gamă variată de exprimare, adică „un pachet de măsuri cam cât un măr de mare,” care să arate „expresia vie a voinței populare” (sâc). În aceste condiții, și ca să contrabalanseze acest „pachet – dar tot cu gust de măr,” Biserica, cea care este adevărata societate civilă – civilizată și morală – ne pune la dispoziție, pe lângă Sf. Scriptură, tot un pachet de cărți lămuritoare pentru ca Raiul să nu rămână la stadiul de nostalgie, ci să se cunoască faptul că ușa raiului este Mântuitorul, așa cum spune Evanghelia: „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla… Toți câți au venit mai înainte de Mine (dar mai cu seamă care vin acum, n.n.) sunt furi și tâlhari !” (Ioan X, 8-9) În acest sens este lăudabilă inițiativa lansării unor cărți-document care să „facă bună rânduială” în viața familiei creștine, pentru ridicarea unei generații în care sintagma „omul nou” să cuprindă pe cel care voiește să se lupte ca să devină vrednic de „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa XXI, 1), unde „Păstorul cel bun” este îmbrăcat în haina luminii și glasul Lui se aude măreț, altfel decât în Evanghelie: „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul: celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieții !” (Apocalipsă XXI, 6) Supun spre atenție cartea „Școala românească și provocările lumii contemporane”, o preocupare a Fundației și Editurii „Sfinții Martiri Brâncoveni”, ce are un mesaj ce trebuie să ajungă la cât mai mulți părinți, care încă mai văd în copiii lor „curățenia din raiul pierdut” și chipul îngerului, dar și factorilor decizionali din fruntea țării. Mesajul către cei din urmă este consemnat în prima pagină astfel: „Această carte se adresează tuturor factorilor de răspundere implicați în promovarea sau respingerea orelor de educație sexuală în programa școlară…” Aceasta însemnează că „decidenții” trebuie să aibă grijă că „cei șapte ani de acasă” rămân fundamentul moralei unui popor creștin și că sistemul de învățământ, în orice fel s-ar exprima el, nu trebuie să confunde „mărul biblic” și „mărul acru al libertinajului,” cu gustul dulceții de trandafir, pe motiv că amândouă merele se completează reciproc în dauna creșterii spiritualității unui neam. Cartea îndeamnă să „vedem în copilărie imaginea vie a raiului pierdut și sugestia fără prihană a raiului viitor”, spunând că „toate geniile lumii au luat copiii ca reper pentru curăție și pentru redarea ființelor cerești… comparând pe fiecare om cu această stare” (pg. 161) și îndemnându-l să se întoarcă la propria copilărie, în care părinții erau pentru copii darul cel mai de preț al unui popor – cu atât mai mult dacă este și creștin, darul care consfințește raiul celor șapte ani de acasă. Autorii mizează pe faptul că „iubirea pentru copil și instinctul matern, patern sau al frățietății” luminează acei ani unici care riscă să nu se mai repete în zilele noastre din cauza unor noi principii, menite să maculeze și să încețoșeze conștiințele încă de la formarea lor. În sensul acesta „educația sexuală este o provocare fără precedent în istoria învățământului românesc” (pg. 36), pentru că pune fals problema, adică-i dă notă de „prevenție,” numai că în raport cu cei șapte ani de acasă termenul este fără noimă, dar poate deveni „noimă” dacă este deturnat, or acest lucru a devenit certitudine. Să punem în oglindă cele două alternative: cei șapte ani de acasă zidesc moral ființa umană, formează conștiința vieții curate ca expresie a voii lui Dumnezeu și prezervă bucuria căsătoriei în care copiii sunt o binecuvântare. De aici și insistența Bisericii de a menține linia educațională și formarea demnității individuale care să fie suport al trecerii de la „chipul lui Dumnezeu” la „asemănarea cu El”. Educația sexuală deschide calea păcatului și exonerează de vinovăție pe motiv că trebuie să prevenim bolile secolului, or aceste boli devin inexistente pentru cei ce-și păstrează curăția trupească și o dăruiesc reciproc în căsătoria cu binecuvântare de la Dumnezeu. De aici și insistența Bisericii de a combate libertinajul programat și susținut prin „legea fărădelegii,” care aduce după sine pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat asupra unei „generații a nepăsării controlate de cel viclean.” Concret: unei copile de clasa a IV-a (nu înțeleg de ce s-a ales această variantă), în loc să-i dai învățătura ca să-și păstreze curăția feciorelnică, îi administrezi „vaccinul anticoncepțional” ca să-și poată începe viața sexuală de timpuriu, dar să nu se îmbolnăvească ! Asupra cui va cădea acest păcat, peste copilă sau peste cel ce „oferă mărul otrăvit” ca șarpele în Eden? Răsplata pentru șarpe i-a adus pedeapsa: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și între toate fiarele câmpului…” (Gen. III, 14), iar pentru cei care aleg varianta cea de-a doua – cu toată prevenția, răsplata însemnează boli incurabile, care destabilizează viața personală și a familiei, poartă prin spitale și în final varsă lacrimi la „ușa mormântului” ce se deschide ca să curme păcatul. Preocupat de creșterea duhovnicească și de formarea fiilor acestui neam în leagănul copilăriei și mediul familial, aproape de Biserică, cea care ține Lumina lui Hristos aprinsă ca „să lumineze tuturor celor din casă”, (Matei V, 15), Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Pimen Suceveanul, cu toată dragostea și osteneala, a adunat și pus la dispoziție spre educație copiilor un număr mare de cărți, broșuri și reviste. Anul acesta are în program chiar difuzarea unor manuale pe grade de vârstă, de la preșcolari și până la clasa a XII-a, care însemnează un efort cu totul deosebit, caracteristic activității Înalt Preasfinției Sale. Dintre toate, supunem spre atenție cartea „Îndrumarea vieții”, scrisă de Dr. Fr. W Forster, reeditată de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților în anul 2012, care se adresează deopotrivă părinților și copiilor, propunând o variată gamă de învățăminte, cuprinse în capitole distincte, de la formarea „Deprinderilor exterioare” (pg. 50) la „Problema feminină” (pg. 206) sau „Profesia și caracterul” (pg. 84) până la „Probleme de conștiință” (pg. 163) fără a uita „Problema sexuală” (pg. 125) sau „Cultura socială” (pg. 169), care este atât de superficial tratată în domeniul educațional girat de statul ateu. De exemplu, „Problema prostituției”(pg. 155) este devoalată ca fiind un flagel cu care „jonglează legiferatorii” ca să nu fie focar de îmbolnăvire, dar care să devină sursă de venit la bugetul de stat. Or Biserica are o cu totul altă perspectivă, ea dorește să nu se mai petreacă tocmai pentru a ridica statutul femeii atât în societate, cât și față de sine. Dr. Fr. W. Forester spune că, acceptând varianta jonglerilor, s-ar ajunge la un paradox, pentru că „nu trebuie multă chibzuire spre a înțelege că acela care smulge și el o bucată din haina unui om stâlcit și prădat (femeia prostituată fiind un om stâlcit, n.n.) este tot un tâlhar, deși victima este pierdută, pentru că cine degradează o femeie și abuzează de dânsa nu este mai puțin vinovat, deși femeia era pradă înjosirii și abuzului !” (pg. 155) În capitolul „Lupta pentru libertate”, pe lângă aspectul prezentat privind mediul social, care generează multe contradicții, autorul spune că „lucrul de căpetenie este limpezirea principiilor: să nu te lași amețit de tămâieri asupra libertății exterioare… (aluzie la ceea ce astăzi se întâmplă, n.n.), pentru că fiul unei mame nobile crede, bunăoară, c-a ieșit de sub epitropie atunci când înlocuiește evlavia ce avea pentru ochii ei credincioși cu supunerea la toate vorbele unor caraghioși și unor gură-cască. Aceasta nu este decât o cădere din ascultarea nobilă într-o ascultare josnică !” (pg. 65) Pentru un suport substanțial în păstrarea elementului educațional care să confere din nou copilului statutul de „rai”, adică întoarcerea la cei șapte ani de acasă și bucuria dragostei părintești, un efort considerabil face Revista „Familia ortodoxă”, care apare cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Pimen Suceveanul și a ajuns la numărul 53 în anii de apariție, iar pentru 2013 – la numărul 6. Găsim în această „osteneală” lumina „raiului pierdut”, și „zâmbetul lui Dumnezeu de pe chipul primei familii înainte să cadă în păcat. Găsim sfaturi, îngrijorări și remedii pentru viața duhovnicească autentică. M-a impresionat căldura mărturisirii jertfelnice a unei mame cuprinsă în cuvintele: „Fericită este calea femeii, a mamei, care merge în ritm de Dumnezeu, care inspiră în Iisus și respiră în Hristos, care strânge la piept vieți omenești și se conduc împreună spre mântuire”. La fel de real și actual este sentimentul rostit prin alte cuvinte: „Mama în care se odihnește Dumnezeu este cea care știe de dinainte nevoile puiului de om!” Unei astfel de mame i se potrivește mărturisirea copilului care zice: „Viața mamei are gust de Liturghie !” (pg. 76) În ultima vreme „omul devine ceea ce vede” (pg. 70), adică un chip străin de rai, distorsionat de pofte și hidos în înfățișare, chiar dacă ecranul televizorului arată vedete șarmante și dă soluții care ocolesc munca reală. Chipul de pe ecran devine o mască ce ascunde „urâciunea pustiirii”, iar copiii și tinerii noștri nu pot pătrunde cu mintea dincolo de această mască, pentru că din cei șapte ani de acasă lipsesc ultimii doi, adică tocmai cei în care se formează conștiința și se temeluiesc virtuțile. Astăzi, această lipsă se datorează școlii și sistemului de învățământ, care provoacă haos în mintea acestei generații cu propuneri nedemne ce nu vor duce niciodată la o stare de curăție, deoarece „pe dinăuntru omului i se formatează un altfel de program, incompatibil cu morala care izvorăște din Liturghie și jertfa părintească. Concret: dacă familia și Biserica se străduiesc să creeze o atmosferă binemirositoare, școala – la porțile căreia se înalță nori de fum din tutunul oferit de «părinții grijulii» ce vor să aibă copiii tot ce le trebuie”, le întărește ideea că ce fac este și bine, iar la întoarcerea acasă părinții sunt văzuți ca dușmani și Biserica este socotită retrogradă pentru că nu pășește în ritmul vremurilor post-modernismului. Titlul cu care am deschis acest subiect reflectă relația dintre „ce-am avut – adică raiul pierdut – pe de o parte, dar și ce ni s-a dăruit – adică starea superioară de curăție de care ne-a învrednicit Mântuitorul prin Jertfa Sa – pe de altă parte, pentru a vedea „nebunia la care am ajuns” prin renunțarea la această Jertfă și înlocuirea ei cu drepturile individuale ale omului. Or, de la dreptul individual la cel colectiv nu-i decât un pas, iar acest pas vor să-l facă cu succes „V.I.P-urile zilelor noastre”. Închei cu prezentarea cărții „Gânduri pentru intelectuali”, scrisă de pr. prof. dr. Ștefan Slevoacă, editată tot cu binecuvântarea Înaltului nostru Ierarh de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților în anul 2013, care îndeamnă formatorii de caractere și inițiatorii de opinii – intelectualii, să se aplece cu mai multă atenție asupra „reînnoirii vieții religioase” (pg. 10), pentru că „este temeiul moralității” (pg. 90), chiar „dacă nu place” (pg. 15), pentru că baza de studiu astăzi „sunt savanții necredincioși” (pg. 28). Citind, vom vedea că toate acestea n-au adus nicio contribuție în evoluția pozitivă a societății și că „știința nu face pe nimeni fericit” (pg. 38), „nu ajunge” (pg. 34) și că dacă „numai proștii cred” (pg. 26) cum susțin ateii, apoi trebuie să luăm aminte la următoarea întâmplare: „Un scriitor francez povestește că undeva la vârsta de 18 ani a ajuns la Paris și din curiozitate (el era ateu, n.n) a intrat într-o biserică. Aici a văzut îngenuncheat în fața unei icoane și rugându-se fierbinte un bătrân venerabil. Atunci el a întrebat paracliserul: Cine-i moșneagul acesta care se roagă acolo? Este domnul Ampere, marele Ampere, a răspuns paracliserul, în fiecare zi vine aici și se roagă. Scriitorul a mărturisit apoi că rugăciunea marelui savant a făcut asupra lui o impresie mai puternică decât toate cărțile și predicile și de atunci a început să creadă !” (pg. 27) Dar noi, mă rog, avem „amperii și hertzii” noștri care ridică armonia la stare de zgomot și coboară inima în bernă după ce d.j.-ul a scos ștecherul din priză. Urmând învățăturile care îmbracă firea umană în veșmântul binemirositor al curăției, speranțele de a viețui într-un loc mai frumos decât raiul cel pierdut pot deveni realitate, pentru că cerul nou și pământul nou „deschid porțile unei cetăți care nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo… și în cetate nu va mai intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna, ci numai cei înscriși în Cartea vieții!” (Apocalipsa XXI, 25-27) Pana pentru a ne înscrie în Cartea vieții se află în mâna fiecăruia, numai că unii o vor arunca, iar alții o vor rupe – treaba lor. Dar pentru cei care vor să se mântuiască este cu totul altceva, ei trebuie să-și scrie numele citeț prin faptele lor curate și vrednice de Dumnezeu. În ce mă privește, doar am urmat îndemnul: „Cel ce ședea pe tron a grăit: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate”, dar de cele ce veți hotărî dreaptă socoteală veți da ! Pr. IONEL FILON

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: