Cine se teme de parlament?

Începând din vara lui 2012, se duce o campanie de înfricoșare a populației în legătură cu Parlamentul României, căruia i s-ar fi dat peste noapte puteri discreționare numai bune pentru lovituri de stat. Nu ni se spune cine putea să-i dea Parlamentului puteri mai mari, dar ni se sugerează că e vorba de Uniunea Social Liberală.

 

Tot de atunci, în contextul suspendării președintelui Băsescu, se vorbește despre dictatura parlamentului, despre abuzurile inimaginabile ale parlamentarilor, evident ai USL, despre Parlamentul penalilor, al corupților, despre legile strâmbe pe care le dă, despre deciziile sale anapoda sau de-a dreptul proaste… E posibilă dictatura Parlamentului? Odată cu declanșarea lucrărilor de revizuire a Constituției, mediile bântuite de astfel de temeri au reluat cu și mai multă asiduitate acuzațiile, semn că este vorba de o campanie politică în toată regula, dirijată și finanțată de undeva. Nu că ar fi singura campanie politică instrumentată în ultimele luni, dar cinismul, nivelul de ipocrizie, sarabanda minciunilor, acuzațiile joase și procesele de intenție nu au nimic a face cu democrația mileniului al III-lea, nici cu buna guvernare. Și atunci, cui prodest? Să vedem ce spun experții neangajați politic: Constituția nouă este mai bună, protejează mai bine drepturile și libertățile cetățenești, centrul de greutate al politicii deplasându-se de la Președinție spre Legislativ și Executiv, schimbare devenită legitimă după experiența ultimilor 9 ani. A se mai observa că aceasta este și tendința politicii în țările democratice: puterea personală a șefului de stat pierde teren în favoarea parlamentarismului, a adunărilor elective. Ce e „dominanța executivă”? În științele politice, dictatura parlamentară („elective dictatorship”) este o noțiune pur teoretică, termenul uzual fiind dominanța executivă („executive dominance”). Ambele semnificații au fost lansate de Giuseppe Garibaldi și expuse pe larg de Lordul Cancelar al UK, Lord Hailsham (Quintin Hogg) începând din 1968. Numai că cititorul descoperă o surpriză de proporții: nici vorbă de parlamente care pot da lovituri de stat, deoarece aleșii deliberează în numele mandatului primit de la alegători. În schimb, Parlamentul poate cădea sub „dominanța” Executivului, ceea ce înseamnă cu totul altceva decât se străduiesc mediile prezidențiale să ne dovedească de dimineață până seara. Dacă Parlament-dictator nu s-a mai văzut, în schimb președinți-dictatori… Ce are suspendarea cu dictatura Ni se repetă până la saturație și plictis că acțiunea de suspendare de către Parlament a președintelui Băsescu din vara lui 2012 a fost lovitură de stat, ba chiar acuzația a prins și în afara granițelor, în mediile popularilor europeni, interesați în păstrarea statu-quo-ului lor în România și în UE, dar Curtea Constituțională a validat toate demersurile parlamentare de atunci, cu excepția referendumului lipsit cică de cvorum. Ne vom convinge la publicarea datelor recensământului din 2011. Așadar, dictatură parlamentară în temeiul Constituției nu poate exista, însă situația de atunci ar putea fi numită cel mult „majoritate anarhică”, dacă senatorii și deputații majorității n-ar fi respectat legea. Dar CC n-a menționat-o. Rămâne în discuție doar „dominanța executivă” ca să putem vorbi de „elective dictatorship”. Or Executivul nu s-a amestecat nici atunci, așa cum nu se amestecă nici acum, în activitatea de legiferare, cel puțin astfel de acuzații nedevenind publice până acum. De ce n-au blocat Parlamentul și CC inițiativele Guvernului Ponta? Fiindcă nu erau ilegitime. O campanie, două campanii… Iată de ce cred că asistăm la o campanie deliberată împotriva propriului Parlament, a propriului Executiv și a majorității USL dusă de mass-media de orientare prezidențială și chiar de către președintele însuși. Și în țară, și peste hotare. Motivele? Președintelui viitor i se stabilește un cadru legal mai exact, nepermițându-i-se statutul de „jucător”. A se mai adăuga că, periodic, parlamentele restabilesc echilibrul celor trei puteri ale statului de drept printr-o acțiune numită de politologi „Checks and Balances”, menită să regleze mai bine separația între Legislativ, Executiv și Justiție. Dar de aici și până la acuzația de dictatură parlamentară sau de dictatură a lui Crin Antonescu, președintele comisiei de revizuire a Constituției, sau de „sugrumare” a Justiției doar fiindcă e prezentă sintagma specifică tuturor Parlamentelor din lume „forul suprem de dezbatere și decizie al națiunii” mi se pare cu totul deplasat.