Suferind de Rădăuți

N-am fost la ,,Zilele Matei Vișniec”. Ar fi trebuit să fiu alături de scriitorul care mi-a acordat cu eleganță interviuri de-a lungul vremii, dar în interiorul meu lucrurile se reașează treptat și nu sunt pregătită să-mi asum trecutul. Ar fi trebuit să fiu acolo, în gara Rădăuților, unde s-a jucat piesa dramaturgului.

 

Mi-am petrecut și eu o bună parte din timp prin gară, așteptând trenul care mă ducea la Suceava, am scris despre întâmplările petrecute atunci și am făcut-o din adâncul inimii mele. Era un timp în care nu așteptam doar trenul să vină. Sunt prea tristă pentru a putea bate din palme în locul unde au fost îngropate visele mele, indiferent care ar fi miza. (Iată de ce îl rog pe Matei Vișniec să mă ierte. De data aceasta nu i-am putut ura bun venit, deși o merita cu prisosință!) Pentru că întotdeauna îți spui că viața ta ar fi trebuit să fie altfel. Scriitorul, cu zeci de cărți tipărite, cu zeci de piese jucate în diferite colțuri ale lumii, se întoarce victorios și privește cu lupa viața locuitorilor. Cu furie încearcă parcă să gliseze un trecut romantic pe faldurile unui timp care își revendică noutatea. La Rădăuți, plouă la fel ca odinioară, furtunile sunt aceleași, iar arșița tot sete și durere de cap îți provoacă. Dar romanticii sunt din ce în ce mai puțini. Când trăiești într-o lume deschisă și ai atins notorietatea, îți poți permite să exersezi tristețea, ca pe un cuvânt dintr-o limbă străină care sună frumos dar pe care nu-l poți traduce. Când trăiești într-o lume închisă, când încerci să găsești o portiță prin zid, nostalgiile nu mai pot fi aceleași. Eu am pierdut pariul cu Rădăuții, sunt prea puține lucruri de aici despre care nu am scris. Oricum nu a avut niciun rost sau rostul a fost doar pentru o zi. Astăzi trimitem online notițele noastre insomniace. Eu mă deplasam cu trenul de la Rădăuți la Suceava pentru a duce la tipografie celebra știre de zece rânduri. Gazetarul din mine s-a risipit prin ziare, iar dacă Matei Vișniec se întoarce cu fața spre publicul rădăuțean nu pot să-l suspectez decât de o nemărginită durere. De-un dor de-ai tăi pe care nicio culme din lume nu-l poate descifra. Acum am înțeles înspăimântată că Matei Vișniec este suferind de Rădăuți. Mă tem că pentru această boală în Franța nu există leacuri. Ar fi trebuit acum să scriu o știre, dar pentru mine este prea dureros să pot simula jurnalistul entuziasmat de strălucirea evenimentului. Am privit ca un spion ratat fotografiile postate pe internet de către participanții la întâlnirea cu scriitorul. Am văzut chipuri fericite în gara Rădăuților, care arăta ca o casă uitată în munți, unde au poposit să-și tragă sufletul niște drumeți rătăciți. Nu am putut face niciun pas pentru a intra în decor. Încerc doar să fiu cinstită cu mine însămi. E singurul lucru pe care îl mai pot face după ce am bătătorit drumuri cu suișuri și coborâșuri. Am privit îndelung fotografiile cu Matei Vișniec. Sunt sigură că i-am înțeles secretul. Și el știe că, în ciuda celebrității, ceea ce simte acum seamănă cu ceea ce simțea în urmă cu ani, înainte de a pleca de la Rădăuți la Paris. Există răni pe care nu trebuie să așeze degetul nici măcar nemuritorii. Poți să îmbraci o femeie în vârstă în rochie de mireasă și să te căsătorești cu ea și să spui ,,iubirea e mare, nu-mi pasă!” Dar în adâncul tău știi adevărul. Toate lucrurile își au vremea lor.