Dăscălimea, între carnaval și paradă

Dacă printre conotațiile mai vechi ale cuvântului dascăl – atunci când a fost folosit pentru a-l denumi pe învățătorul de țară – poți desluși o atitudine de respect și simpatie pentru cel dedicat luminării copiilor sătenilor și chiar satului în întregul său, în ultima vreme același cuvânt e întrebuințat îndeosebi cu sensurile lui minimalizatoare chiar și atunci când gargarisește în gura politicienilor care își mărturisesc preocuparea pentru soarta învățământului. Nu întâmplător Anton Holban și-a intitulat un fel/ altfel de roman al său „Parada dascălilor”.

 

De-a lungul timpului, numeroși au fost scriitorii români care s-au referit la realitățile diverse ale școlii. Din rândul acestora se disting îndeosebi Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, Cezar Petrescu, Sadoveanu, mai sus pomenitul Anton Holban, Mircea Eliade, Marin Preda, la care s-ar putea adăuga o lungă listă de tineri scriitori contemporani ale căror nume vor deveni din ce în ce mai cunoscute. Recenzia de față este prilejuită însă de apariția recentă a cărții unui autor care a acumulat deja o îndelungată și semnificativă experiență de viață, inclusiv ca… dascăl. Ca și în cazul scrierii amintite a lui Anton Holban, nici Dascălii, dascălii… a lui Marian Drumur (Editura Eubeea, Timișoara, 2012) nu este un roman în înțelesul consacrat al termenului, adică o operă în care să întâlnim acțiuni și personaje complexe, cu o evoluție apreciabilă în timp și spațiu, un sistem de relații interumane care să determine și să motiveze reacții, mentalități, psihologii și fapte, în ultimă instanță, destine. Naratorul este un observator care se vrea imparțial, deși unora dintre cititori li s-ar putea crea impresia că obiectivitatea e subminată de excesul de intenție demolatoare, printre modalitățile comicului făcându-se apel frecvent la sarcasme, caricatură și grotesc. Intenția ironică e prezentă încă de la bun început, în titlul care sună deja ca o admonestare. Tot de intenție satirică și parodică țin și titlurile șablonizate ale capitolelor: Primul consiliu profesoral, Simpozionul cadrelor didactice, Concursul de directori, Examene și inspecții, Încheierea situației anuale, Întâlnirea foștilor absolvenți, Centrul de votare, iar D-ale bacalaureatului te duce de îndată cu gândul la D-ale carnavalului. Personajul principal, prezent la nivelul tuturor secvențelor, este școala (aici Colegiul Mediu Tehnic din Stânișoara), ipostaziată prin galeria de personaje de rang secund ce-o reprezintă. În mai toate cazurile atrage atenția comicul onomastic, asta încă din primul contact cu pagina cărții, circumspect răsfoite la început, cu răsplătită curiozitate mai apoi. Multe nume par a-și avea obârșia în sfera poreclelor: Ciugulică (dezorientată la primul contact cu orașul și școala), Otânjoiu (directorul perpetuu al liceului), Răgălie (Candelabru), Babarău (dăscăliță și dirigintă a mai multor generații), Smărcoiu, Sigilant, Puțuie, Pogonici, Festeleiu, Hălălaie, Tâșmoacă, Deșelatu (profesor de educație fizică), Găgălice, Măgădău. Majoritatea sunt profesori și maiștri, deși în școală aflăm că sunt și cabinete inginerești. Și elevii au nume pe măsură, nefiind mai fericiți din punctul de vedere al recomandării onomastice: unul se numește Mutu, altul Plutețu. Nici alții nu scapă predestinării: Resteu e polițist de proximitate, Ugeru (contabila școlii), Treisfetitu Avacum (portar), Spănăchie (administratorul școlii) Marțafoiu (lider de sindicat), Răncău Pupica (președinta comitetului de părinți). Pe la școală descind individual sau „în ciurdă” tot felul de îndrumători, inclusiv profesori universitari, inspectori și metodiști care de care mai faimos: Dudurău (universitar) Șulfu (inspectoare teritorială), metodiștii Fușeriu, Coștireață, Jarpan și Făcăleț, desemnați pe criterii politice pentru că se „respectă algoritmul”, observă Măgădău. Dascălii, dascălii, cu o acțiune – câtă este, pentru că, de fapt, e mai mult vorba de o agitație browniană – începând și sfârșind simetric (sosirea la școală a proaspăt repartizatei Ciugulică și încadrarea ca suplinitoare la religie a Marcelei) reliefează o galerie de figuri didactice care fac mult caz de nobila lor misiune, dar, în fond, sunt o adunătură de rudimentari, inculți, cabotini, vulgari, suficienți, puși pe trăncăneală, demagogi ai apostolatului și ai politicii. Cu toate acestea, scriitorul nu-și strivește personajele în malaxorul șarjei generalizate, din rândul lor multe rămân capabile de solidaritate autentică și demnitate în suferință. Grav e că permanent acționează o forță nivelatoare chiar în lumea școlii construite nu cu multă vreme în urmă, dar oricum înainte de „marea schimbare”. Unitatea școlară fusese „înfiripată sfidător de fostul regim tocmai în locul iazului de pește al intravilanului odată comunal…”. Aici proaspăta și naiva suplinitoare Ciugulică își va da seama încet-încet cam despre ce este vorba și nu peste multă vreme va da semne de acomodare, așa că în cele din urmă ceea ce rostește bășcălios-critic un alt dascăl ar putea afirma chiar ea, fără a se gândi și la propria responsabilitate: „a ajuns învățământul o lăbăreală, pardon de expresie. Nu tu disciplină, nu tu sancțiuni…, niște degenerați, o spun toate statisticile! Dacă nu-i selecție…” Se vede că și pentru Ana Maria Ciugulică numele pare o predestinare. Poate că în finalul romanului noii profesoare de religie, Marcela, reținându-i-se numai prenumele, i se dă șansa de a-și face prin ea însăși un nume adevărat – renume sau supranume – printre elevii deocamdată apatici, recalcitranți și profitori, printre profesorii lustruindu-și plafonarea cu grade didactice obținute prin aranjamente și cu simpozioane generos punctate – după cum remarcă o profesoară interesată: „Am aflat că se punctează consistent activitățile extracurriculare anul acesta… să inițiem și noi un simpozion al cadrelor didactice… îi spunem ceva de genul «Rolul activităților extracurriculare în formarea și dezvoltarea personalității elevului», invităm școlile din oraș cu comunicări științifice. Avem ocazia să elaborăm lucrări; scriu eu un material dar te pun și pe tine printre autori, în comitetul de organizare, moderatoare de secțiune…, o bună oportunitate…, știu pe cine să cooptez”. Numeroase, în afara simpozioanelor, sunt activitățile extracurriculare: șuetele, bancurile fără perdea, taclalele politice și aranjamentele sindicale, plocoanele lichide și… solide, „chiolhanurile fără smerenie”, aventurile sexuale din cămăruța pedagogului ori din biroul contabilei Ugeru, goana după salarii și gradații de merit, de diplome de excelență, scriptologie aberantă, meditațiile particulare cu propriii elevi, cadourile, difuzarea preferențială de carte. Nu e de mirare că, în ciuda cazului care se face, pregătirea reală a elevilor, notarea ritmică a acestora, examenele, inclusiv de bacalaureat, ca și examenele prin care trec profesorii/ dascălii înșiși confirmă în continuare teoria maioresciană a formelor fără fond. La un moment dat, o profesoară dă semne că nu mai poate răbda: „Ah, lăsați-mă, izbucni profesoara Găgălice, mereu activități și iar activități, nimic personal, numai obsesii zadarnice, repetitive…, un gol imens, atemporal! Clepsidra interminabilă, până se sparge!” Pentru a surprinde cât mai exact agitația sterilă și vidul moral-intelectual, scriitorul apelează la tehnica derulării de scene de tip stop-cadru și flashback. Personajele resimt o nevoie irepresibilă de la vorbi până la a se ascunde după perdelele de fum ale cuvintelor. În ciuda frecventelor teste psihologice de care se face caz, unii dascăli sunt evident dezechilibrați, maniaci și perverși. Aceeași novice și încă naivă Ciugulică îl va surprinde pe profesorul Grumaz exhibându-și în cancelarie organul de copulație, căruia îi cântă un „cântec nou”, prelucrând străvechiul motiv al cucului dintr-o doină de… jale. Prozatorul Marian Drumur vădește în cartea sa o capacitatea deosebită de a valorifica resursele limbii române. Replicile personajelor devin cel mai important mijloc de caracterizare, mai ales atunci când limbajul de lemn coexistă cu cel familiar și argotic sau de-a dreptul licențios. Dedublarea e una din trăsăturile constante ale acestei lumi cu pretenții. Ea are rădăcini mai vechi. Se vede bine acest fapt și cu prilejul Zilei Învățătorului: după ce profesorul Aninoiu perorează „doct” despre „frumoase retrospective…, bilanțuri pozitive, solemnități…”, se va plonja la nivel informal direct în „vânzoleala pozitivă” dintotdeauna; se va vedea același lucru și atunci când promoția „de argint” se reîntâlnește cu foștii dascăli, între care și cu diriginta Babarău. Aceasta îl recunoaște cu oarecare dificultate pe fostul secretar UTC al clasei în chiar persoana elevului ei preferat. Semnificativ pentru evoluția multora dintre absolvenții de odinioară ai liceului este răspunsul pe care îl dă Popițoiu, fostul coleg și însoțitorul secretarului UTC de altădată, când cei doi „indivizi echivoci” (prima impresie a dirigintei din momentul când i se năvălește în „cabinetul de lucru”): „Pe scurt, am refuzat repartiția, știți cum era… direct la teslă; am făcut trafic de aur, ceva pârnaie […], am plecat apoi în Germania… slavă muncii, m-am descurcat…, numai albine albe n-am avut… acum sunt consilier particular, cu studii post-universitare recunoscute…”. Modelul oferit de școală, al adaptării la situație și al descurcării pe orice cale în viață, se vede că a funcționat perfect. Cu acest carnaval al dascălilor și elevilor din diferite generații intră în consonanță parada cuvintelor repetare obsesiv: manager, simpozion, formator, modúl, curricula, extracurricular ș.a. Între ele, un loc aparte i se rezervă verbului „a (se) agrega”; până și „fumătorii se agregau consecutiv să discute”, bineînțeles, într-un loc special amenajat. Contrastul cu starea generală de dezagregare este desigur mai mult decât evident. Nu departe de calitatea îndoielnică a dascălilor, de felul de a gândi și de a se exprima al acestora, e și aceea a inspectorilor și metodiștilor, a aleșilor locali și candidaților pentru viitoarele alegeri, a alegătorilor și a părinților elevilor. Despre un candidat plin de sine, care descinde la școala unde „învățase” cu ceva vreme în urmă, domnul Otânjoiu îi mărturisește profesorului Deșelatu: „Dracu’ ne-a pus să-l trecem clasa de milă, acum ne scuipă-n cap”. Realism tardiv și ipocrit atâta vreme cât el rămâne fără consecințe. Cartea se va încheia tot cu vorbele aceluiași director care îi prezintă în cuvinte de laudă novicei Marcela școala unde tânăra avea să-și înceapă activitatea: „Privește bine, Marcela, făcu un larg gest circular directorul, câte atestate are școala noastră de-a lungul timpului! Evoluția calității actului instructiv-educativ a fost pururi ascendentă în ultimii ani. Ia aminte, ești într-un colectiv performant, sper să rămână așa!” Un aer înăbușit de „totu-i praf, lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi” stăruie copleșitor peste toate. Nimeni nu pare a conștientiza tragedia. Naratorul nu comentează, el lasă faptele să vorbească și vorbele să… făptuiască, dar scriitorul știe bine că a reușit să-l provoace pe cititor să asiste la un spectacol care îl va pune pe gânduri. A doua ediție a cărții acesteia aș vedea-o apărând sub egida Ministerului Educației (sau cum s-o mai fi numind…) și difuzată în școli, chiar dacă (sau tocmai de aceea) unii s-ar putea recunoaște în paginile ei corozive. Căci prozatorul Marian Drumur merită să fie citit cu atenție de toți cei care se simt provocați și de întrebarea la care istoricul Lucian Boia a propus un răspuns în eseul De ce o Românie altfel? GEORGE BODEA