Semn bun

Am primit zilele trecute un telefon de la un tânăr bărbat, care ne-a felicitat, a ținut să sublinieze că ne felicită, pentru că am fost printre puținii – „singurii”, a afirmat el – care au ținut să scrie ceva despre ziua Unirii, celebrată la 24 ianuarie. „Vă felicit pentru că nu ați trecut cu vederea peste această zi atât de importantă pentru nația noastră, dar și pentru că ați publicat informații despre ecoul Unirii în spațiul bucovinean, ocupat la acea vreme de Imperiul habsburgic. Iată, un om al satului se întoarce în istoria așezării sale, reconstituie momentul din viața oamenilor timpului, iar strădania sa vede lumina tiparului în ziarul dv. Mie asta mi se pare a fi, între altele, menirea unui ziar local”, a spus el.

 

Am fi păstrat pentru noi acest mesaj, pentru că, evident, există și alte opinii asupra invocatei meniri. Dar, dintre cele câteva semnificații pe care le are mesajul, ținem să o scoatem în evidență pe aceea emanată de vârsta interlocutorului nostru. Căci a simțit nevoia să pună mâna pe telefon, să ne sune și să ne felicite un om tânăr, a cărui „școlire” s-a făcut în anii de după căderea comunismului, perioadă deloc sau puțin „simțitoare” la evenimentele importante ale istoriei naționale. Iar faptul cu adevărat remarcabil al gestului său este acela că a dorit să-și exteriorizeze o trăire din ce în ce mai puțin sădită sau preluată ca model în conștiința tânărului nostru de astăzi. Și, implicit, din ce în ce mai puțin apreciată în mediul tânăr. Probabil că mulți ați observat că, în ultima vreme, o bună parte a mass-mediei românești încearcă să resensibilizeze cetățeanul în legătură cu valorile naționale. Drapelul nostru a fost repropus respectului românilor, chemare care a avut un ecou admirabil. Presa își recunoaște astfel ea însăși dimensiunea formativă, după ce mai întâi și-a repudiat-o, apoi și-a ignorat-o.