Mica Unire a românilor (4)

 

…La 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate rezoluțiile prin care se solicita: > respectarea drepturilor principatelor și mai ales autonomia lor, în raport cu anterioarele capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634; > unirea principatelor într-un stat sub numele de România; > un prinț străin pe tron, cu drept de a lăsa succesiunea către moștenitori (crescuți în religia țării), ales dintr-o dinastie europeană; > neutralitatea pământurilor principatelor; > putere legiuitoare încredințată Adunării Obștești, care să reprezinte toate interesele nației; > garantarea acestora de puterile europene întrunite la Paris. Reunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris: > principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri; > se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare structură administrativ-teritorială având instituții proprii; se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, Armata; se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală); dreptul de vot rămânea cenzitar. După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile constituții a principatelor, au urmat alegerile pentru adunările elective, ele urmând să îi desemneze pe cei doi domni ai principatelor. În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei Naționale. Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două principate să fie persoane diferite, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Adunarea electivă a Țării Românești era însă dominată de conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au agitat populația Capitalei și țăranii din împrejurimi. Peste 30.000 oameni au creat presiune în preajma Adunării. I.G. Valentineanu scria că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, propunere acceptată în unanimitate. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană. Cea mai stringentă problemă era apoi recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 august/6 septembrie. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie), Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, apare informația că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza i se opune: la 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a treia ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască dubla alegere. În urma detensionării situației, domnitorul ordonă închiderea taberei de la Florești, la 1 septembrie 1859. Obiectivul următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul Europei, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, adaptând în acest sens consecințele hotărârilor Convenției de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859, cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar generalul Ion Emanoil Florescu a fost numit ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht. La Focșani își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile celor două țări. În cei 3 ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost a-probate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862. Raporturile cu puterile garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viața principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou constituite. Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii care voiau să rămână în principate sau să tranziteze spre alte regiuni sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, lor oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare. Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol, convocată în acest scop. Încă din prima ședință, Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861, firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile. Poziția fermă a lui Alexandru I. Cuza, reacția energică a camerelor și a guvernelor, intransigența lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante au avut în cele din urmă efect. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție. Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței, cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.