Țara la cale

În ce privește o anume situație, s-ar părea că susținătorii dreptelor, stângilor, centrelor, doctrinelor specializate (verzi, mov etc.), orientații și neorientații (ca și dezorientații), implicații și (într-o oarecare măsură chiar) blazații sunt de acord că această campanie are (și) o certă dimensiune benefică. Dincolo de darurile care să capteze bunăvoința (și chiar cele care să genereze buna dispoziție!), întâlnirile electorale (fie ele confruntări sau șezători cu amicii) au pus față în față (chiar și alături, chiar și umăr la umăr, în oarece îmbulzeli) aleșii cu pretenții de realeși și candidații cu pretenții de aleși (cu șanse ori fără nicio șansă, de ispravă sau neisprăviți, cum vor fi fiind ei) cu onor cei care nu-și vor fi părăsit calitatea de electori.

 

Și cel puțin la nivel colocvial, s-a pus țara la cale. Că pe lângă brichete, sacoșele, șorțuri sau tulpane, pe lângă luări de tensiuni și cătări în ochi unii ar mai vrea una alta, să și prisosească, dacă se poate, iar alții le-ar aduce, ar da, ar face, chiar să le prisosească dacă va fi cu putință. Acum, electorii îs căliți, pricep ei că printre toate cele se mai strecoară verzi și uscate, luna de pe cer, laptele (cornul, mărul etc.) și mierea. Minciunele (sau reverii?) de campanie, de. Dar și destui candidați vor avea de tras din așa minciunele chiar de îndată, când vor constata că cei care s-au bătut în chept că-i votează (așa cum vor fi făcut ei și în fața contracandidaților, că lumea mai are pălmi de pocnit din ele și pumni cu care să se bată-n chept) vor nimeri cu ștampila în cine știe ce pătrățele, dând peste cap socotele…