Bateria 76 (15)

Suntem cazați într-o baracă metalică amplasată în cadrul fermei agricole Jegălia din județul Ialomița. Dormitorul este amenajat asemănător celui din cazarmă, cu paturi metalice suprapuse și culoar pe mijloc. Aici suntem cu toții egali. Și veteranii (inclusiv gradații) și cei din ciclul I. Numai Vartolomei este șeful!

 

Cazarmamentul este aidoma cu cel din Unitate: cearșafuri albe-gri, pături albastre și perne de-ți crapă capul dacă te lovește cineva cu una în creștet. Muncile agricole au început de o săptămână. Culegem porumb direct din rândurile aliniate militărește din lanuri care se pierd în zare. În mijlocul lanului, ferma arată ca o ambarcațiune în imensitatea unei mări. Dimineața și seara luăm masa la o cantină improvizată tot într-o baracă metalică. La prânz ni se aduce mâncarea caldă. Două feluri, direct pe câmp. De sus, din camioane, ni se distribuie în blide smălțuite mâncarea și pâinea. Tot personalul este militar. Veselar la Bateria noastră este un pufan, Iacob. Un soldat care în cazarmă nu știa câte urechi are! Un lingușitor. Cred că tot așa a ajuns și aici. Și-a intrat repede în rol și este foarte ferm: – Tovarășe sergent, respectă rândul! Mă trag jenat în spate, la locul meu. Încercasem să întind blidul peste capetele celor din față. – Iacob, ne mai vedem noi la cazarmă… – Vezi-ți de treabă! Următorul! Pe veterani seara ne găsește la cărți. Aici, abia aici se mai respectă un pic ierarhia! Cei de ciclul I se culcă, iar noi rupem cărțile de joc până spre dimineață. Eu țin casa. Am ceva bănuți pe care să-i pun la bătaie. Înainte de a veni la munci am primit de acasă 100 de lei și solda 30. Potul în bancă este frumușel. O grămăjoară măricică de bancnote de hârtie și monede. Urmează să fac cărțile cu pădurarul. Vartolomei se uită la cartea lui apoi la mine. Trage un fum din țigară. Îl simt că are emoții. – Dă o carte! Și mai trage un fum filând cartea cu discreție. Se uită iar la mine. Pune cele două cărți pe grămăjoara de bani. – Pe ei! Mai dă o carte… «Ar trebui să numărăm câți sunt… și să-i cer să pună jos aceeași sumă… garanție! Îl las așa… am încredere. Și oricum, am în mână un zece…» Ia cartea și o pune între celelalte două. Le amestecă. Pune țigara în colțul gurii. Fumul îl face să-și țină ochii întredeschiși. Filează cărțile. Le pune pe masă cu fața în jos. Se uită la mine. Ia țigara în mână și mai trage un fum adânc. Dă fumul pe nas, gânditor. Oftează. – Fă-ți! Încerc să-i deslușesc comportamentul. «Oare o avea ceva bun ori merge la cacealma?» Iau o carte de sub teanc. Pun cărțile pe masă și filez ce-am tras… Valet! «Am doisprezece… Ca dracu!». Iau pachetul în mână și mai trag o carte de dedesubt. Amestec cele trei cărți. Îmi aprind și eu o țigară. Filez: șapte. «Ce să mai trag la cărțile astea?!» Arunc cărțile cu fața în sus: – Nouăsprezece! Am stat! Ochii pădurarului scânteiază. Întoarce și el cărțile. – Douăzeci! Și mâna-i mare și păroasă trage teancul de bani. Mi se pune un nod în gât. «Dacă treceam și de el puteam să ridic banca!…» Mai jucăm câteva ore bune. Este mult după miezul nopții. Discret, îmi fac casa. Mai am 30 de lei! «Am pierdut ca un erou… Musai trebuie să trag un tun!» Bancher este Vartolomei. Potul în bancă este iarăși substanțial. Pe geamul deschis fumul iese în valuri. Se fumează, nu glumă! Primesc cartea. Zece! Pădurarul se încruntă la mine. – Zi-i! Hotărât, pun carte pe grămăjoara de bani și bat cu palma pe masă: – Pe ei! Cu mâna mare și păroasă numără cu repeziciune: – Patruzeci și șapte! – Am zis pe ei! – Pune banii jos! Mă enervez. – Dar eu ți-am cerut asta mai devreme?! – Este ultima mână! Dacă vrei să mergi pe tot… pui banii jos! Scot banii din buzunar și-i trântesc pe masă. – Pe treizeci! Îi numără. – Pe treizeci… Dau o carte? – Dă o carte! O pun peste a mea. Trag un fum adânc. Filez. Urechile mi se înfierbântă. As! Arunc cărțile pe față. – Douăzeci și una! Se dumirește destul de greu. Nu-i pică bine deloc. – Ia-ți treizeci de lei! – Stați pe loc! Nu mișcă nimeni! Prin fumul gros zăresc pe fereastră fața rotofeie a căpitanului Bălan. Căpitanul nostru de la munci. Ușa bărăcii se deschide energic și intră val-vârtej plutonierul Pop, ajutorul căpitanului. Rămân cu mâna întinsă deasupra banilor. Intră și căpitanul. – V-am rugat să nu mai jucați cărți! Banii se confiscă… Și cu ambele mâini ia și banca și banii mei. – Și mâine o să ieșiți la raport! Poate se lasă și cu arest… Schițează un surâs de compromis: – Sau rămâne cu atât? Împăciuitor, Vartolomei caută să rezolve problema. – Rămâne așa, tovarășe căpitan… * Soarele de toamnă este încă destul de dogoritor. Printre rândurile de porumb, înalte cu mult peste noi, căldura este mai mare. Mulți soldați lucrează la bustul gol. Adunăm în coșuri împletite din salcie știuleții mari cât proiectilele. Tractoarele cu remorci și camioanele militare cară fără încetare marfa spre bazele de recepție. Mă simt epuizat. Am rămas în urma tovarășilor mei, la câteva zeci de metri. Mi-e somn. Și aș fuma o țigară… Apare Vartolomei: – Cam greu, Vasile, cam greu… L-aș înjura dar mă limitez la a-i cere o țigară. – Da’ tu de ce nu-ți cumperi? Mă așez pe coșul plin cu știuleți de porumb. – Păi… banii mei nu-s la tine?! Rânjește de parcă obrazul i-ar fi turtit de o sticlă de vitrină. Îmi întinde o țigară. Carpați fără filtru. Îmi dă și o dușcă de rom dintr-o sticlă pe jumătate. Zilele trec istovitor de monotone. Deplasări în lanurile nesfârșite de porumb, desfăcat de știuleți cu degetele bătătorite ca pielea măgarului sub șa, nopți pierdute la cărți… Începem sa punem haine tot mai groase pe noi, ajungând la pufoaice care par subțiri în vântul rece care scaldă câmpurile fără orizont. Fumăm zgribuliți câte un chiștoc de țigară. Dolofanul Enache parcă s-a topit sub intemperii, doar centura și căciula peste urechile clăpăuge sunt mai impunătoare. – Tovarășe sergent, o să murim de frig și foame! Îmi vine să râd amar. Și de faptul că am uitat că sunt sergent făcut la “apelul de seară” cu ocazia sărbătorii naționale 23 august “pentru merite deosebite” și de dolofanul Enache care-și deplânge soarta. Noiembrie și-a intrat în drepturi și aici, în sudul țării. Și mie mi-e greață numai când mă gândesc la porumb. (Va urma) VASILE BIGHEI