Visătorii

Țara e așa cum e. Cu greu, criză, cu deficit, cu șomaj, cu lipsuri. Cu mulți care abia-abia, cu destui care o dau cotită, cu nu puțini care stau cu mâinile întinse. Și fiindcă e momentul, fiindcă trebuie, fiindcă (nu-i așa?) e neapărată nevoie de domniile lor, ei candidează ca noi să-i alegem. Cei care au ajuns până în această postură au avut de trecut mari hopuri, cât s-au ales între ei, dar cei care s-au dovedit mai vrednici (nu-i așa?) s-au ajuns candidați. Și promit.

 

Cam cum poate fi cu promisiunile mai știm și noi, însă învățăturile de minte de până acum nu-s destul a zădărnici emoțiile naturale și sincere că iată, ei, după experiența (că mde, unii cam au experiență!) și după puterile lor (că mde, cei care vor ajunge aleși vor avea și ceva puteri), sunt gata a face risipă de știință și efort pentru (nu-i așa?) noi! A celor mulți (deși la vremurile astea nu se prea cade a vorbi astfel despre onor electoratul), a celor firavi, a celor risipiți în opțiuni și mai mereu cârcotași față de una sau alta, a celor care arar cred că se reazemă (nu-i așa?) în ștampilă și cu obiectul acesta micuț își zic că vor fi făcând ordine-n țară. Acum nu-i foarte clar cine sunt visătorii: cei care par a se sufleca pentru a pune căruța pe alte făgașuri (sau – nu-i așa? – tot pe alea) ori cei care (iote că mai sunt și din aceștia, care chiar vor merge la vot!) sunt gata să-și facă iar de lucru, preț de o zi, cu ștampilele?