Prietenie, cu inima făcută ghem în palmă

Vi-l mai aduceți aminte pe Kasper? Singurul exemplar al nobilei rase canine Akita Inu din municipiul Suceava, cel blând ca un călugăr șintoist din țara sa de origine, Japonia? A împlinit, de curând, 13 ani.

 

Stăpânul dulăului, pensionarul Ilie Leonte, riveran străzii Mihai Viteazul, avea, când l-am întâlnit dând să plângă pe stradă, o grea dilemă: să-și eutanasieze prietenul de o viață sau să-l vadă murind încetul cu încetul? Kasper, suferind de o tu-moră canină, operată acum câteva zile, n-ar mai duce-o mult. I-au spus-o, sec, lui Ilie Leonte, toți medicii seci și veterinari pe care i-a tot întrebat: ”Nu mai trăiește mult. Scapă-l de chinuri!”. “Cum să fac asta dom’ Mugur?, mi-a spus. E prietenul meu! Să-l omor? Dacă ai avea un prieten pe moarte, îi ești mai prieten dacă îl omori? Dacă ai avea un frate, ai face lucrul ăsta?” I-am reamintit dlui Leonte că, în Japonia, înainte de al Doilea Război Mondial, a existat un câine din aceeași rasă, Hachiko pe nume, care a murit în fața gării Shibuya din Tokio, la vârsta de 11 ani, așteptându-și stăpânul, un profesor universitar, care pleca la serviciu cu trenul. Ani de-a rândul, în fiecare dimineață, câinele își însoțise stăpânul până la gară, ani de-a rândul, la întoarcerea acestuia de la serviciu, l-a așteptat în același loc din apropierea gării, ca să se întoarcă împreună acasă. În mai, 1925, profesorul suferă un atac de cord în sala de clasă și moare. În acea zi, câinele și-a așteptat stăpânul în fața gării, până târziu, în noapte. Nouă ani după aceea, câinele Hachiko a mers zilnic la gară, așteptându-și, întotdeauna în același loc, prietenul om. Când și-a dat seama că stăpânul său nu mai locuiește în casa unde s-a tot întors degeaba, câinele n-a mai părăsit locul de lângă gară. Vreme de 9 ani și-a așteptat în zadar stăpânul, iar apoi a murit. Cazul a ajuns să fie văzut în Japonia drept o adevărată lecție de iubire și loialitate. În 1934, pentru dragostea lui de câine, o statuie de bronz înfățișându-l pe Hachiko a fost ridicată în fața Gării Shibuya. Ilie Leonte nu a plâns atunci, în ziua când ne-am întâlnit. M-a dus la el acasă, să mi-l arate încă o dată pe Kasper. “Nu-l omor, domnule! Nu-i fac statuie, căci unui prieten drag nu-i faci statuie, el face parte din tine, din sufletul tău, iar sufletul nu ți-l faci niciodată statuie… Îl aștept eu, om și prieten, ca în acea gară japoneză, până va prinde trenul care-l va lua!”, mi-a spus, cu inima făcută ghem în palmă, pensionarul riveran străzii Mihai Viteazul din Suceava…