Bateria 78 (8)

Dimineață luăm masa într-o cantină spațioasă, luminoasă, cu mese cu câte patru scaune. Primim mâncarea la un ghișeu din spatele căruia ne zâmbesc militari îmbrăcați îngrijit. Porțiile sunt aceleași pentru toți, indiferent dacă suntem soldați, gradați sau ofițeri.

 

Cu comenzi mult mai blânde, căpitanul ne adună afară pe un platou. – Vom parcurge pe schiuri traseul de 10 kilometri pe care vom concura mâine cu plutonul! Pe poteci, printre brazi încărcați de zăpadă, pe cursuri de râuri, urcând sau coborând în aliniament pe un traseu bine cunoscut de căpitan, îl urmăm într-o răsfirare de câteva zeci de metri. În afara celor care asigură paza la dormitoare, materiale și armament și a lui Chiriac, care taie lemne, cu toții participăm la recunoașterea traseului. Dintre noi căpitanul va selecționa componenții plutonului de mâine. La terminarea activității sunt și eu terminat fizic. Dar chiar mi-a plăcut! Și m-am ținut mereu în coasta căpitanului. După o scurtă pauză, în care căpitanul s-a consultat cu locotenentul și a notat de zor în carnețelul său, ne-a adunat în careu: – Mâine dimineață, sub comanda tovarășului locotenent, veți concura la proba de plutoane. Doresc să cred că veți da ce aveți mai bun în voi, astfel încât să reprezentăm cât mai bine Regimentul! Și citind din carnețel: – Componența plutonului este următoarea…. Enumeră mai multe nume. Cei strigați fac un pas în față. Îmbujorat, fac și eu un pas înainte când îmi aud numele. Concursul este și mai dificil ca recunoașterea de ieri. Se schiază sub presiunea timpului. Pe la jumătatea traseului simt că nu mai am aer. Un coleg din preajmă mă observă: – Ia o gură de lămâie, o să-ți facă bine. Îmi întinde o jumătate de lămâie care numai prin miros îmi activează simțul gustativ. Gura mi se face pungă, dar mă încă-pățânez să mănânc toată bucata. Și chiar are efecte imediate! M-am mai înzdrăvenit, intrând în ritmul de deplasare al plutonului. Sunt undeva pe la mijlocul formației de schiuri răsfirate pe mai multe zeci metri. Observ că cei din față nu mai înaintează, s-au oprit uitându-se undeva anume. Ajung și eu. În față, traseul coboară o pantă abruptă în curbă la stânga. Pe câțiva metri buni, poteca este străjuită din dreapta de brazi cățărați pe stânci care par că se prăvălesc, iar în stânga de o văgăună a cărui fund împădurit se vede în ceață. Amețesc. Jos îi văd pe tovarășul căpitan și pe încă un soldat, care ne fac semne disperate să coborâm. «Se pierde timp». Cei care se uită indeciși în vale nu reacționează. Majoritatea sunt sergenți și caporali. Plutonul se îngroașă din urmă. Îmi iau inima în dinți: – Hai să coborâm și noi! Un sergent rânjește la mine: – Coboară tu, în mă-ta! Cu inima cât un purice, reacționând instinctiv, îmi dau drumul. Cu lacrimi în ochi, nici nu-i mai zăresc pe cei doi când trec pe lângă ei. Aud doar vocea locotenentului. Mă aplec pe partea dreaptă și, într-un nor de zăpadă, reușesc să mă opresc după o dâră adâncă în omăt. Mă scutur, îmi aranjez ținuta și mă întorc la locotenent. – Bravo, soldat! Cum te cheamă? – Bighei… Între timp au coborât și ceilalți, cei mai mulți cu schiurile în mână. Plutonul s-a întregit și am continuat drumul. Am ocupat locul IV. Sunt într-al nouălea cer! Fac parte și din patrula care va concura azi. Echipați corespunzător, cu armamentul din dotare la noi, ne aliniem la start. Din sfert în sfert de oră pornesc în concurs pe un alt traseu, tot de 10 kilometri, patrulele. Vine și rândul nostru. Îmi fac cruce cu limba. «Ajută-ne, Doamne…!» Parcurgem iar peisaje feerice. La jumătatea drumului intrăm în poligon. Cu mișcări repezi, luăm poziția de tragere pe schiuri. Sub atenta supraveghere a celor care asigură activitatea în poligon, executăm foc asupra țintelor amplasate la câteva zeci de metri. Nu avem timp să aflăm rezultatele. Acestea vor fi comunicate la Bază. Reluăm deplasarea pe schiuri. Un ofițer din poligon ne strigă: – Patrula din stânga voastră a plecat acum cinci minute! «O, Doamne!… Mai avem de recuperat puțin». La nici doi kilometri, pe o coastă împădurită pestriț cu rășinoase și foioase, arbuști pitici și copaci falnici, ajungem cealaltă patrulă. Se creează o îmbulzeală periculoasă, aceștia nefiind prea mulțumiți că îi depășim. Din fericire trecem peste incident fără urmări prea grave, doar cu câteva îmbrânceli și câțiva pumni dați reciproc. Mai avem puțin până să ajungem la finiș în stațiune. Simt că am suflul să fiu și eu în fruntea patrulei. Însă nu vreau să accept că doi sergenți epuizați vor să abandoneze. Există riscul să fim ajunși din urmă de patrula buclucașă sau, mai grav, să fim descalificați dacă nu ajungem toți componenții la linia de sosire. – Hai, tovarășe sergent… Mai avem puțin! Mai faceți și dumneavoastră un efort… Cu toate înjurăturile pe care le-am primit, nu am renunțat, am stat ca un ghimpe în spatele celor doi. În final, cred că atitudinea mea a avut efect benefic asupra lor. Intrăm în stațiune, unde poteca se bifurcă. La intersecție un locotenent ne face semne de încurajare. Când ajungem aproape de el, dezmeticindu-se că nu-i patrula lui, ne indică eronat drumul pe care să-l urmăm. Noroc că de aici cunoaștem bine traseul și, sub privirile entuziaste ale căpitanului nostru, toți membrii patrulei trecem linia de sosire într-o coborâre triumfătoare. Locotenentul ne dă câte o cană de ceai fierbinte. După câteva ore participăm la ceremonia de premiere. Într-un careu ordonat, istoviți dar fericiți, cu schiurile în mână, așteptăm verdictul comisiei de arbitraj, format din ofițeri cu stele grele pe umăr. Parcă visez în peisajul de vis! – Locul II la patrule, formația de la U.M. 01… Oradea. Urcăm pe treapta a doua a podiumului confecționat din zăpadă. * Viața în cazarmă își urmează cursul ca un pârâu de munte tumultuos. Momentul Stâna de Vale rămâne în amintire ca o oază în deșert. Duminicile sunt zile mai speciale. La prânz mâncăm gogoși. După amiezele sunt mai lejere. Dacă nu există indicativul „Cărare”, care anunță că în oraș sunt „corpuri diplomatice”, unii dintre noi, chiar și cei din ciclul I, primim bilete de voie, în baza cărora ieșim din unitate. Dar nu avem voie să trecem în cealaltă parte a orașului, peste Criș! Ieșirile se rezumă la plimbări în grupuri prin parcuri, ocheade după fete care nu ne prea acordă atenție și bineînțeles ingurgitări de bere și rom în cantități mai mici sau mai mari, în funcție de bugetul fiecăruia (și după conștiința fiecăruia!). Cei din ciclul I care depășim limita avem toate șansele să regretăm seara, la întoarcerea în cazarmă. Au ei, gradații, grijă să ne pună pe linia de plutire. Și masa de seară, aproape de fiecare dată, constă în varză acră. Știm noi de ce! Sergentul de serviciu mă anunță că sunt așteptat la poartă. Într-o încăpere cu geamuri mici care dau într-un holișor, pe bănci lungi stau câțiva militari și civili. Sunt rude care au venit în vizită la cei dragi. Masa lungă este plină cu tot felul de pachete, desfăcute sau nu, din care se înfruptă militarii. Mă prezint la subofițerul de serviciu „punct-control”. – Te așteaptă o fătucă. Zice că-i soră-ta. O zăresc pe Violeta. Ne îmbrățișăm. Râde cu lacrimi. – Ce faci, frate-miu? – Ei, uite… Ca băieții. Ne așezăm într-un colț pe o bucată de bancă liberă. – Uite, ți-a trimis câte ceva mămica… Au tăiat porcul acum de Crăciun. Și uite și asta, special de la tăticu’… O sticlă de vin de mere făcut de el. Iau sticla de un litru învelită în ziar și atent, să nu mă vadă subofițerul, trag o dușcă. – Hm! Bun! Vrei și tu? – Vezi de treabă! Servește-te tu, dar ai grijă… Și am avut grijă până am terminat sticla, tot pălăvrăgind cu soră-mea. De pe acasă, de pe aici și câte altele… Nici nu știu când a trecut o oră! – Trebuie să plec! Peste o oră și ceva am trenul. Mâine dimineață încep școala… Știi… sunt în drum spre Sibiu! (Va urma) VASILE BIGHEI