Cireșele din cimitir

Sunt unii care, când cumpără urzici, cireșe sau vișine, întreabă vânzătorii, sperând că li se răspunde cu sinceritate, de unde sunt culese. „Să nu fie culese din vreun cimitir…”, speră cumpărătorul, oripilat la gândul că rădăcinile nevinovaților vișini sau cireși au ajuns până la sicrie și că fructele… „Nu, doamnă, am cules urzicile din pădure!!”, se revoltă „cultivatoarea” de urzici. „Vai, doamnă, cum să culeg din cimitir?”, se miră vânzătoarea de vișine sau cireșe. Unii privesc lung și la floarea de tei, când o cumpără de pe piață.

 

Nu știm dacă rădăcinile vișinului, cireșului sau teiului coboară până la doi metri în pământ, astfel încât spaima de fructe a celor numiți mai sus să fie cu adevărat îndreptățită. Dar convingerea că aceste fructe nu au ce căuta pe masa lor nu este deloc abuzivă sau stupidă. Teama că astfel ne-am hrăni din morți este aproape macabră. Dar pământul este viu și dedesubt, iar sevele se duc unde vor, așadar și în rădăcinile amintiților pomi. Unora, însă, nu le este în niciun fel teamă de cimitir, nemișcându-i nici faptul că dedesubt dorm niște trupuri și nici că, din elementar bun-simț, le sunt datori cu respect. În cimitirul Sf. Vineri din Suceava s-a săpat o fântână. Puțini sau deloc sunt cei care beau apă de acolo, apa fiind folosită pentru spălatul vaselor pentru flori, pentru flori sau pentru lucrările de construcție specifice unui asemenea perimetru. Nu beau apă din aceleași motiv pentru care ceilalți nu-și doresc vișine de acolo. În schimb, își trag autoturismele lângă fântână și le spală cu nădejde de parcă ar face-o în curtea lor. Pardon, în curtea lor nu o fac.