Preoția ierarhic sacramentală în epoca apostolică (I)

Jertfa expiatorie mijlocită de preoția levitică nu putea constitui un suport de refacere a relației stricate prin păcatul neascultării, pentru că preoția levitică era circumscrisă absolut pentru poporul ales, or era necesar alt tip de jertfă și un tip de preoție care să o aducă și care să fie pentru toată omenirea.

 

Tipul acestei jertfe este unic, pentru că Cel ce o aduce este unic, altarul pe care o aduce este unic, iar calea aleasă este unică. Cărțile sfinte mărturisesc astfel: „Venind Domnul la Patima cea de bună voie, pentru a noastră mântuire” (Slujba Sf. Paști), „a luat trup că să se învețe în trupul nostru”! Adică se remarcă prezența persoanei în această jertfă, deci o unitate între cine dă și ce dă, sau – așa cum spune un loghion arhaic – „dacă eu ofer un dar, pe mine însumi mă ofer”. În persoana Mântuitorului, preoția este ridicată în zările absolutului, „preoția are o slavă, o cinste, deși este o slujire” pentru că „Duhul a fost coborât între preoți și are o slujire liturgică și va lăuda și El împreună cu Sf. Îngeri pe Dumnezeu”. Nu putem trece în analiza noastră fără a preciza rostul jertfei, în ce constă jertfa și cine o aduce, și aceasta pentru că preoția Noului Testament este o continuare a actului suprem mântuitor care – prin pâine și vin – este reînnoit „până la sfârșitul veacurilor”. De altfel, aceasta este nota deosebitoare între cele două tipuri de preoție; concret: preoția levitică trebuia să mențină poporul fidel lui Dumnezeu, iar preoția harică deschide calea omului de a merge spre Dumnezeu până la asemănarea cu El. Sau – cum spunea Fericitul Augustin în confesiunile sale – „până ce-și va afla odihna în Tine Doamne”. Pentru acest tip de preoție nu o anume seminție desemnează slujitorii! Slujitorii, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să fie puși dintre „bărbații aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni, în virtutea sufletului”, justificând prin textul Sf. Apostol Pavel care arată că această preoție, harică, duce o altfel de luptă, ea „nu este cu sângele și cu trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutății celei din văzduhuri” (Efes. VI, 12). Iată ce motiv serios l-a determinat pe Sf. Ioan Gură de Aur să facă precizările privind persoana desemnată pentru preoție; pe unul ca acesta îl întreabă: ”Ai văzut ce mulțime cumplită de dușmani, ce oștiri sălbatice?” Chemarea la responsabilitate izvorăște din grija față de Cel ce a lăsat ca preoția harică să-I continue lucrarea și, după cum El este unic, tot așa preoția trebuie să fie unică, or „situarea pe această linie de responsabilitate în slujirea întregii omeniri constituie într-adevăr momentul trecerii din profeție (din preoția levitică) în istorie…, acum planul lui Dumnezeu cu lumea urmează o desfășurare organică și unitară”. Spre deosebire de preoția levitică, preoția harică are alt mod de transmitere: de la Domnul Hristos la Sf. Apostoli prin Duhul Sfânt în actul Cincizecimii, apoi „prin punerea mâinilor mai marelui preoților (adică a preoției, a treptei în sine reprezentând plinătatea și continuitatea deopotrivă), cugetă la aceasta!” (I Tim. IV, 14-15). Prin această „punere a mâinilor”, Mântu-itorul „cheamă pe cineva să îndeplinească o slujire și îi dă harul acestei slujiri. El este cel care angajează lucrători în via Sa (Mat. XX, 1), prin urmare preoția este o preoție nu în sine, ci în raport cu Hristos”. Acesta este și sensul precizării Sf. Pavel, că „voi sunteți zidiți pe temelia apostolilor, piatra cea din capul unghiului fiind Hristos” (Efes. II,20). Succesiunea acestei preoții harice izvorâtă din Hristos devine în acest fel „taină” și se asigură prin hirotonie – „aceasta nu conferă demnitate apostolică, unică și netransmisibilă, și un har care corespunde cu slujirea respectivă: de episcop, preot sau diacon; dar conține în sine două elemente inseparabile: primirea unui dar special al Duhului Sfânt și trimiterea de a sluji în numele lui Hristos”. Același aspect îmbracă și cuvântul părintelui Stăniloae. El zice că „sfințirea cuiva sau a ceva înseamnă a primi în sine o lucrare dumnezeiască” și că numai așa „poate transmite și altora sfințenia”. Și în acest context sfătuiește Sf. Ignatie, care zice: „Cu toții urmați pe episcop după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl, iar pe preoți ca pe apostoli, pe diaconi respectați-i ca pe porunca lui Dumnezeu”. Este necesar însă să precizăm că și în Noul Testament se vorbește de trei feluri de preoție: Preoția lui Hristos – veșnică și netrecătoare, unică și asemănată de Sf. Proroc David ca fiind „după rânduiala lui Melchisedec” (Ps.CIX,4), arătând prin aceasta că aduce jertfe duhovnicești… și se exersează prin cele trei demnități binecunoscute…, fiind hirotonit de Dumnezeu Tatăl – cum spune Sf. Ioan Gură de Aur în Omilia a VIII-a la Evrei, dar se poate spune că „Hristos s-a uns pe sine…” Întreita putere a slujirii preoțești își are izvorul în întreita lucrare săvârșită de Mântuitorul ca Arhiereu, Profet și Împărat, ce a putut fi împlinită la început de Sfinții Apostoli nu numai în cadrul mare al misiunii lor, dar și în anumite obști ale credincioșilor, asemenea Mântuitorului care S-a jertfit pe cruce, dar a săvârșit și Taina Euharistiei. Totuși, împlinirea unora dintre sarcinile preoțești într-o anumită Biserică nu făcea parte din îndatoririle apostolice propriu-zise. De pildă, uneori, Apostolii săvârșeau Taina Botezului; dar zice Sf. Pavel: „Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc” (I Cor. I, 17). De asemenea, printre altele, Apostolii au săvârșit și Maslul; Sfântul Iacob, însă, îndeamnă pe credincioși să meargă la preoții Bisericii pentru această taină. În acest fel se învederează că, în diferitele Biserici din epoca apostolică, lucrarea de sfințire a credincioșilor, de propovăduire a cuvântului apostolic și de păstorire a obștilor de creștini era săvârșită în mod obișnuit de slujitorii Bisericii din cele trei trepte ale ierarhiei, adică de preoți. Ei împlinesc slujba lor, alături de Apostoli, încă din primele zile ale Bisericii. Se vede clar diferența dintre preoția levitică și cea harică, iar renumitul teolog Paul Evdokimov preciza că „s-a schimbat dintr-o seminție în altă seminție, din preoție ieratică (sacrificială) în preoție împărătească și sacerdotală”. Preoția propriu-zisă, transmisă prin hirotonie și care continuă slujirea Mântuitorului după cele trei trepte – actul central fiind cel liturgic, în care se repetă jertfa nesângeroasă de mântuire „după rânduiala lui Melchisedec”, și „preoția împărătească”. (I Petru II, 5). Pr. NIGA TIBERIU CIPRIAN, Parohia Drăgoiești