Relația duhovnic-credincios în Taina Spovedaniei

Taina Spovedaniei, sau a Pocăinței, constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc și se căiesc pentru ele de către episcop sau preot – în mod văzut și de către Hristos – în mod nevăzut. Taina aceasta a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos prin faptul că El Însuși a săvârșit-o, acordând Cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane și prin faptul că a dat puterea iertării păcatelor și ucenicilor Săi și urmașilor acestora: episcopilor și preoților. Toată puterea de a lega și dezlega este dată arhiereului și sinodului. Duhovnicul leagă și dezleagă numai în virtutea hirotesiei sale de ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu.

 

De la început până la sfârșit, Taina Spovedaniei se petrece între două persoane într-o relație de intimitate și relația aceasta este înlesnită pentru ucenic (penitent) de faptul că preotul i se înfățișează ca vorbindu-i în numele Domnului, atât cu iubirea iertătoare a lui Dumnezeu care nu-l face să dispere, cât și cu seriozitatea care-l oprește de la bagatelizarea slăbiciunilor sale. Omul care vrea să-și tămăduiască rănile sufletului cu adevărat, nu poate fi ajutat de niciun oarecare alt om și nici de către cel mai bun prieten și am putea să spunem că nici de către cei care au cunoștințe bogate de ordin psihologic sau psihiatric, pentru că unii ar putea desconsidera slăbiciunile lui, alții le-ar putea exagera și prin urmare, nimeni nu-l poate ajuta așa cum îl ajută un preot duhovnic, care îl pune în relație cu Dumnezeu, fiindcă omul are nevoie și de încrederea într-un ajutor dumnezeiesc, ca să poată pune la contribuție toate eforturile voinței lui în vederea vindecării. Preotul duhovnic este cel care poate și trebuie să dea viață celui care se spovedește. Puterea aceasta de a da viață, nu se aseamănă cu cea a puternicilor lumii acesteia – și aici ne amintim, spre exemplu, de Pilat, care se lăuda că are puterea de a salva viața sau de a slobozi spre moarte pe oricine, chiar și pe Hristos Însuși –, ci prin hirotonia și hirotesia întru duhovnic, preotul are puterea de a da viața, de a salva un suflet, și nu de a lua viața sau a se răzgândi și a nu o mai lua, dar mai bine zis, Hristos în el are această putere. Duhovnicul are un fel de dar special, de harismă care ține de înțelepciunea lui, de viața lui duhovnicească, de capacitatea de sacrificiu pentru alții, de generozitatea de a se dărui intereselor altuia, de răbdare, de smerenie și de iubire. Nimeni nu-l învestește oficial cu aceste daruri și nici nu i le confirmă cineva, ci pur și simplu le dobândește de la Dumnezeu și la un moment dat începe să fie căutat de către tot mai mulți creștini care vor să se spovedească și nu numai, pentru că are ceva care atrage, are har: harul de a apropia, de a inspira încredere și de a găsi întotdeauna cele mai potrivite răspunsuri la cele mai dificile probleme și întrebări, are căldură și dragoste de oameni, însoțite de dorința de a-i îndrepta și de a-i apropia de Dumnezeu. Acest har este darul lui Dumnezeu și rezultatul ostenelilor sale duhovnicești izvorâte din iubirea față de oameni și din dorința de a-i aduce pe aceștia la Hristos. În Biserica noastră nu se face diferență între duhovnici ca fiind buni sau răi. Cel mult putem spune că există duhovnici cu mai multă sau mai puțină experiență, dar nici aceasta nu ar fi o afirmație corectă și o să vedem de ce… Părintele ieromonah Rafail Noica, într-un dialog cu mai mulți duhovnici, a avut o afirmație mai îndrăzneață referitoare la calitățile duhovnicului, zicând: ,,Duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum, părinte! Duhovnic bun ești tu, părinte! Și: când începe un duhovnic să fie bun? Acum. Și în virtutea cărui fapt poate duhovnicul să fie bun acum? În virtutea hirotoniei și hirotesiei sale, în virtutea lui Hristos care trăiește în el și nu a înțelepciunii sale”. Nu excludem de aici pregătirea intelectuală a preotului. În general duhovnicul trebuie să fie la curent cu toată literatura de specialitate, cu canoanele și cu Tradiția Bisericii. În Taina Spovedaniei, el procedează numaidecât potrivit dogmaticii și moralei creștine ortodoxe, însă are în plus o ,,lucrare” personală, duhovnicească, de rugăciune și asceză, care îi dă putere și înțelepciune, care atrage harul lui Hristos, care va lucra în el. Duhovnicia nu este psihologie, deși duhovnicul trebuie să fie și un bun psiholog, dar nu se rezumă doar la atât, nu este viață trupească, nu este istorie, etică și maniere, nu este, în definitiv, lucrare omenească, ci duhovnicia este duh și ,,duh este Dumnezeu” (Ioan 4,24). Iar duhovnicul trebuie să găsească felul în care poate să lucreze mântuirea fiecărui suflet ce vine către el și pe care trebuie să-l aducă la Hristos. Referitor la aceasta, P.S. Gherasim Putneanul spunea: ,,Cel mai tânăr duhovnic, în sensul de cel mai proaspăt hirotonit și hirotesit, este mai mare decât cel mai mare psiholog”, pentru că lucrarea psihologului e omenească, e știință, e redusă la nivelul orizontalului, e lucrare de la om la om, iar lucrarea duhovnicului e dumnezeiască, e lucrarea ce se face de la Dumnezeu – prin om – către om, e taina ce se lucrează între om și Dumnezeu, care cunoaște adâncurile omului. Pe de altă parte, duhovnicul este și el om cu slăbiciuni și cu păcate, și trebuie el însuși să se spovedească. Și totuși Dumnezeu a rânduit ca oamenii cu păcate – și știm că nimeni nu este fără de păcat – să-și găsească iertarea prin duhovnici cu slăbiciuni și păcate. Ne întrebăm: de ce și cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoșilor prin alți păcătoși? Dar întâlnim aici o taină mângâietoare. Când noi înșine ne spovedim la duhovnic, avem încredere în Taina Spovedaniei și ne bucurăm că avem posibilitatea de a ne descărca povara sufletului, apoi trăim cu nădejdea și încrederea că suntem iertați. Iar acum, fiindcă suntem toți duhovnici, ne punem întrebarea: mântuirea unui suflet să depindă de noi? Apoi ne punem problema: cum să facem să nu se piardă un suflet pentru care S-a jertfit Însuși Dumnezeu? Și răspundem: dar oare din cauza păcatului și a neputinței noastre va fi împiedicat un suflet spre mântuire? Nicidecum. Dumnezeu va lucra Taina prin păcătoși ca noi. Altfel, nu ar fi dat putere Hristos Ucenicilor Săi de a lega și dezlega păcatele oamenilor și nu ar fi făcut hirotonie și hirotesie de oameni nevrednici ca noi. Cu acest gând prindem curaj și știm că lucrarea nu stă în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu, și pe aceasta să o căutăm înainte de formația și de experiența noastră. Această putere trebuie să o chemăm în lucrarea duhovniciei, astfel ferindu-ne de ispita de a modela pe om după chipul și asemănarea noastră, ci de a-l ajuta să se modeleze după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În toată lucrarea aceasta își are contribuția ucenicul sau credinciosul care se spovedește. Mai întâi, credinciosul este dator să-și caute duhovnic. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului ne învăța așa: ,,cine vrea să-și găsească duhovnic, să-l caute plângând”. Adică omul credincios este dator a-și căuta un îndrumător duhovnicesc potrivit cu caracterul sau și cu aspirațiile sale sufletești, un îndrumător care să-l conducă spre cel mai înalt scop al vieții sale – mântuirea. Unii părinți au afirmat că, de fapt, duhovnicul este cel care trebuie să-și găsească ucenicul sau ucenicii, adică el să dobândească această virtute sau har care să atragă, să mângâie și să inspire nădejdea că va putea călăuzi pe credincios spre mântuirea sa. Apoi, duhovnicul trebuie să fie conștient că cel care vine să se spovedească este o persoană complexă. Fiecare om e diferit de ceilalți, fiecare om are caracterul lui, educația lui, posibilitățile minții lui, măsura lui de răbdare sau nerăbdare, capacitatea sau incapacitatea lui de iubire și altele asemenea. Peste toate acestea, știm că oamenii nu sunt doar diferiți între ei, ci fiecare om în parte nu-și seamănă întru totul lui însuși. Oamenii sunt contradictorii, inconsecvenți, schimbători și inegali cu ei înșiși. Prin urmare, trebuie să ne dăm seama în ce fel trebuie să fie duhovnicul; ce fel de om și cu ce fel de cultură. Desigur, multe sunt valențele sufletești ale unui duhovnic, tot atât de multe ca și situațiile cu care se poate întâlni în lucrarea lui de îndrumare a sufletelor spre mântuire. El trebuie să fie pe măsura fiecărui om pe care îl are în fața sa, fie la spovedanie, fie în afara ei. În toate cazurile, dar mai ales în spovedanie, îi trebuie acea cultură duhovnicească dobândită prin har, care să-l facă să poată citi transparent în sufletul celui din fața sa. El nu este numai un simplu ascultător și dezlegător de păcate, așa cum este de obicei văzut preotul de parohie. De altfel, ca duhovnic de parohie trebuie să aibă calități de mare duhovnic, dacă vrea să-și țină păstoriții pe drumul cel bun. Duhovnicul ascultă mărturisirea, judecă și iartă, în puterea dată lui de Dumnezeu și toate acestea le face cu discernământ, iar la nevoie trebuie să învețe și arta de a întreba. Către o astfel de duhovnicie este chemat preotul hirotonit și hirotesit și către un astfel de duhovnic este chemat credinciosul care-și dorește un părinte spoveditor și îndrumător. În condițiile acestea, între duhovnic și credincios se naște o prietenie, o comuniune tainică ce este dată mai ales de prezența lui Hristos între ei. Această prezență a Lui în mijlocul celor doi, în cadrul Tainei Spovedaniei, este sugerată și prin faptul că preotul ascultă mărturisirea în fața icoanei lui Hristos. Mai mult decât atât, între duhovnic și credincios ia ființă un raport de filiație și un raport de naștere din nou. Potrivit experienței de veacuri a părinților duhovnicești, acest raport este reciproc, în sensul că părintele naște sau renaște duhovnicește pe ucenic sau credincios și, paradoxal, ucenicul, la rândul lui, poate să renască pe părintele său duhovnicesc. Fiul își naște tatăl. Aceasta este o realitate în tradiția Bisericii noastre și trebuie să fie pentru noi o încurajare și, în același timp, o înfricoșare care îndeamnă la smerenie. Se întâlnesc multe astfel de exemple în Pateric, în Viețile Sfinților și chiar în viața a doi părinți contemporani: părintele Paisie Olaru și părintele Ilie Cleopa. Între ei nu știai care e duhovnic și care e ucenic. De altfel, se spovedeau unul la altul. Aici se naște o sinergie, o împreună lucrare și nu atât strict între cei doi, cât mai ales între ei și Dumnezeu. Lucruri de căpetenie în realizarea acestui raport de naștere din nou și de împreună lucrare, sunt smerenia, sinceritatea și rugăciunea. Nu-i vorba aici de teologie sau de vreo doctrină scrisă, ci e vorba de o strategie duhovnicească în care Duhul Sfânt îi naște duhovnicului în inimă cuvânt care să acopere nevoia sufletească a ucenicului. Însă pentru realizarea acestei lucrări dumnezeiești este nevoie în primul rând de rugăciune, și anume: credinciosul, înainte de a se spovedi, este bine să se roage pentru el și pentru duhovnic cu cuvinte nu numaidecât din carte, ci cu cuvinte simple de felul: miluiește-mă și mântuiește-mă, Doamne, pe mine și pe duhovnicul meu și dă-mi cuvânt prin el spre dezlegarea nedumeririlor, slăbiciunilor mele și spre mântuirea mea. La fel, duhovnicul, înainte de a începe Taina Spovedaniei, trebuie să se roage pentru sine, pentru paza sa de năvălirea vrăjmașului și de gânduri rele, ca Dumnezeu să-i dea putere, discernământ și cuvânt potrivit inimii celui ce se spovedește. Apoi rugăciunea lui trebuie să continue în timpul spovedaniei. Din momentul în care credinciosul începe mărturisirea păcatelor, duhovnicul începe să se roage și, în măsura în care duhovnicul știe să se roage și să caute de la Dumnezeu cuvânt pentru cel ce se spovedește, în măsura în care se va smeri înaintea lui Dumnezeu în acest context, Dumnezeu va milui pe duhovnic și pe ucenic prin duhovnic. În felul acesta, lucrarea nu este rațională, mai bine zis nu este doar rațională, omenească, ci suprarațională și dumnezeiască, este Taină. Pentru că până la urmă Taina Spovedaniei și toate Tainele Bisericii nu se săvârșesc în virtutea vredniciei preotului, ci mai ales în virtutea credinței oamenilor unită cu a preotului și în virtutea milei și iubirii de oameni a lui Dumnezeu. În spovedanie, preotul se smerește într-atât încât se șterge cu totul în fața lui Hristos ca în fața forului suprem care primește mărturisirea și care dă siguranța că iartă, ca Unul care a iertat și S-a rugat pentru iertarea celor ce L-au răstignit. La rândul lui, credinciosul se smerește, se jenează de păcat, de faptul că L-a supărat pe Hristos și capătă o delicatețe sufletească opusă rigidității pornirii spre păcat, egoismului nepăsător și disperat și revine la capacitatea de comuniune cu ceilalți și cu Hristos. Acum începe vindecarea lui sufletească, vindecare ce se va realiza deplin după îndeplinirea canonului dat de duhovnic, canonul nefiind altceva decât medicamentul potrivit cu neputința celui ce se spovedește. Unii părinți au afirmat chiar că prin spovedanie se vindecă arborele genealogic al familiei celui ce se spovedește și se tămăduiește de patimile sale. Duhovnicul nu va râde niciodată de slăbiciunile celui ce se mărturisește, nu le va divulga și nici nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grele abateri ale lui. În plus, cu cât cel ce se spovedește este mai păcătos, cu atât preotul este cuprins de o mai mare responsabilitate de a recâștiga sufletul lui, de o mai mare compătimire pentru el și de o mai acută trăire a datoriei de a-l face să revină pe drumul mântuirii. Mai departe, discuția de la spovedanie trebuie să rămână tot taină. Pe lângă faptul că duhovnicul nu are voie să divulge secretul spovedaniei nici chiar cu prețul vieții, nici ucenicul nu are voie să destăinuie altora taina sa. De ce? Știm că diavolul nu intră în Taina Spovedaniei, dar el este viclean și va putea să deducă secretul spovedaniei din discuțiile ulterioare, însă cu cât va avea mai puțină informație, cu atât va putea mai greu să ghicească căile propuse spre mântuire ca să le zădărnicească. Ne aducem aminte, referitor la aceasta, ce au pățit protopărinții noștri Adam și Eva dacă au spus șarpelui (diavolului) tot ce au vorbit cu Dumnezeu. Poate și din acest motiv, dar cu siguranță nu numai din acest motiv, ci și din multe altele foarte întemeiate, în Biserica noastră nu este admisă spovedania colectivă. Așadar, Spovedania este o Taină Dumnezeiască. Este împreună lucrare a oamenilor cu Dumnezeu, iar această lucrare trebuie să aibă la bază rugăciunea, smerenia, sinceritatea, și nu în ultimul rând, iubirea; iubirea duhovnicului față de ucenic, după cum ne învață părintele Arsenie Papacioc: ,,duhovnicul să fie iubitor și înveselitor cu toată lumea. Să ceară de la Dumnezeu, pe lângă acest mare dar pe care îl are de la Duhul Sfânt ca duhovnic, îndoit dar ca Elisei; să fie în toate model pentru că oamenii caută modele. Adică dacă tu vei posti, vor posti și fiii tăi, dacă te vei smeri se vor smeri și ei și în toate vor fi după buna rânduială a lui Hristos, pentru că ei cred mai mult în ceea ce văd decât în ceea ce aud; să te implici iubitor și sincer, cu dorința de a-i ajuta în procesul lor de conștiință pentru lucrul cel mai de preț – mântuirea, și să-i convingi că păcatele mărturisite din inimă se iartă din inimă, se șterg din zapisurile diavolilor și nu mai sunt amintite nici la Judecata de Apoi”. Peste toate acestea, și în aceste condiții, Dumnezeu, cu puterea Harului Său mângâietor, se pogoară și dă iertare, lumină și pace în sufletele duhovnicilor și ale celor ce se spovedesc, săvârșind Taina. Așadar, ca preoți duhovnici, în relația cu credincioșii se cade să fim buni, să fim părinți în adevăratul sens al cuvântului, să fim păstori buni și nu ,,năimiți” în lucrarea cea dumnezeiască și înfricoșată încredințată în mâinile noastre, să fim cei în fața cărora credinciosul să se poată plânge fără să se simtă umilit, să-și poată plânge de milă, să se poată răzvrăti împotriva sa, să se poată acuza fără teamă de urmări, să se poată pedepsi numai spre îndreptare, să se poată smeri cu adevărat fără teama că va fi disprețuit, să se poată simți iubit, să-și poată reface încrederea în sine, adevăr și dreptate și în puterea și iubirea lui Dumnezeu. Cu un suflet de felul acesta să ne purtăm cu gingășie și cu conștiința că din mâinile noastre va cere Dumnezeu socoteală pentru el în ziua cea mare a Judecății. IOAN MORAR Parohia „Adormirea Maicii Domnului” Vicovu de Jos