Urzici

Au apărut urzicile! Nu, nu chiar de ieri, de alaltăieri. Însă de câteva zile s­-au ivit nu numai pe șanțurile de pe coclauri, ci și între betoane, între blocuri. Ieși din casa scării și vezi cum colea a crescut dis-de-dimineață o femeie slabă și fumurie, de culoarea zorilor încă nedeșteptați pe deplin. Ea ba se vede, ba nu se vede, dar i se zărește binișor sacoșa de rafie, dar i se aude glasul, dar deja se simte în juru-i mirosul de verzăciune.

 

„Luați urzici…” spune într-o doară. Și nu-ți spune doar ție, spune străzii, spune automobilelor care dau s-o ocolească, spune câinilor care au prins să o latre. Mai departe, o vezi din nou, la un colț de stradă. Pe urmă o întâlnești în fața unui magazin. Fantomatică, îți stă iar în cale în primul gang, abia dacă poți trece de ea. „Luați urzici” auzi în spate, precum o constatare sucită, că nimeni nu cumpără, că urzicile cresc fără rost, că vor îmbătrâni degeaba. Întorci capul, iar dintre inșii grăbiți ce suie și coboară pe drum se dezlipește o altă femeie slabă și fumurie, de parcă i-ar fi celeilalte, peste tot multiplicată, geamănă. Se-nțeleg pe muțește și, iată, după o clipă, un pumn de urzici a fost transferat spre un blid. Bune, sănătoase urzicile. De fier. Dar tot mâncarea săracului.