Postul Mare între catehumenat și noaptea Învierii

În primele veacuri creștine, Postul Mare, numit și perioada Triodului, avea o importanță deosebită în viața creștinilor, în sensul că în această perioadă a Postului, catehumenii se pregăteau în mod special pentru a fi botezați și îmbrățișau dreapta credință chiar în noaptea Învierii Domnului.

 

Perioada catehumenatului, adică a celor care se pregăteau moral și didactic pentru primirea Botezului creștin, a variat extrem de mult în cursul istoriei Bisericii. În primele două secole ale Bisericii perioada de catehumenat dura între 7 și 40 de zile. Începând cu secolul al IV-lea, când creștinismului devine religie oficială a Imperiului Roman, observăm o creștere până la trei ani a timpului de pregătire de dinaintea primirii Tainei Botezului. Cred că la baza acestei creșteri substanțiale au stat două elemente importante: a. dezvoltările mărturisirilor de credință (Crezurilor) și a doctrinei creștine în general au condus la o necesitate din ce în ce mai mare ca noile persoane primite să beneficieze de o catehizare amplă pentru a putea înțelege mai bine care sunt fundamentele noii lor credințe; b. botezările masive din cursul secolului al IV-lea au determinat Biserica să devină mai restrictivă cu privire la modalitatea de catehizare. Rigoarea acestei practici a început să crească tocmai din dorința de a nu permite oricărei persoane dornice de a trece la religia oficială să facă acest lucru din simple considerente economice sau dintr-o mentalitate de turmă. În mod paradoxal, catehumenatul a început să exercite o influență negativă asupra creștinilor. Unii considerau că Botezul trebuie amânat până la finalul vieții, astfel încât să nu mai poți păcătui, după ce l-ai primit. Opinia respectivă s-a născut și din cauza faptului că Biserica avea doar un sistem penitențial public și încă mai planau urmele ereziilor rigoriste, precum novațianismul sau montanismul, care afirmau răspicat că orice păcat major (triada ucidere – adulter – apostazie era cea utilizată pentru desemnarea acestor tipuri de păcate) săvârșit după Botez nu mai cunoaște iertare. Prin urmare, creștinii evitau să se mai boteze până la sfârșitul vieții. Un exemplu celebru este cel al împăratului Constantin cel Mare, care a amânat Botezul până când a ajuns pe patul de moarte. Sfântul Grigorie Teologul însă, în perioada scurtă petrecută la Constantinopol (379-381) ca arhiepiscop, a criticat această poziție și a reușit într-un timp relativ scurt să readucă obiceiul botezării copiilor ca opțiune majoră a familiilor. Pregătirea catehumenilor pentru Botez În primele trei săptămâni din Postul Mare, după ce erau examinați de episcop, candidații la Botez erau înscriși și primeau un nume nou, simbol al începutului unei vieți noi pecetluite de recrearea prin botez, dar a cărei anticipare era deja dispoziția sufletului spre căință. Cele patruzeci de zile care urmau erau un timp de lupte duhovnicești în cursul cărora catehumenul medita înainte de Botez la ispitele cu care Hristos însuși după Botezul Său a fost încercat. Nu era vorba doar de un efort de purificare sau de meditație, ci și de un timp de renunțare și de luptă împotriva diavolului și a patimilor. De aceea, în fiecare zi, înainte de a asculta cateheza în Biserică, catehumenii erau exorcizați. Aceștia începeau această pregătire pentru Botez cu post și rugăciune. În constituțiile apostolice se spune că cel ce voia să treacă la creștinism, trebuia să-și manifeste dorința sa diaconilor, care la rândul lor anunțau fie pe episcop, fie pe preot, dacă așa stabilea episcopul. Primirea între catehumeni nu urma imediat, ci ei erau supuși unei examinări stricte. Acestora li se cerea să arate care sunt motivele care i-au determinat să facă acest pas. Dacă episcopul sau preotul îi asculta și găsea întemeiată dorința lor, cercetau mai departe viața pe care ei au dus-o până în momentul acela, starea lor socială, ocupația și tot ceea ce putea să-i intereseze. Pentru a înțelege mai bine modul cum erau primiți catehumenii și cum trebuiau să se pregătească aceștia pentru primirea Botezului, Sfântul Ciprian al Cartaginei ne spune: „În sânul Bisericii nu trebuie să fie primiți decât aceia care sunt întăriți în viața morală, care au cunoștiință deplină și curată asupra trinității”. Acela care va fi primit fără nicio pregătire, zice Sfântul Ciprian, va duce viața într-un somn leneș, în loc să lucreze pentru mântuire. Semnul caracteristic al adevăratului catehumen era viața fără prihană. Observăm astfel că se făcea o selecție atentă a celor care voiau să treacă la creștinism, pentru ca nu cumva aceștia să fie slabi în credință și ușor influențabili și să se lepede mai târziu de creștinism. Elementul fundamental care va fi transmis acestei perioade de pregătire în Postul Mare este cateheza, pe care episcopul o făcea în toate zilele la Ceasul I, în afară de zilele de Sâmbătă și Duminică și în afara praznicelor împărătești, explicând timp de cinci săptămâni, mai întâi potrivit sensului literar, iar mai apoi potrivit sensului duhovnicesc, întreaga Scriptură, începând de la cartea Facerii. La sfârșitul acestei perioade de învățătură, catehumenii învățau pe de rost „Simbolul de credință” și „Rugăciunea domnească”, ale căror formule erau comentate cuvânt cu cuvânt de episcop. Începând din săptămâna a IV-a, mai exact din ziua de miercuri a acestei săptămâni, se rosteau, în cadrul Sfintei Liturghii pentru catehumeni, o ectenie și o rugăciune aparte, pe care o întâlnim și astăzi în Liturghia Darurilor Înaintesfințite și care se citeau și la Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Sfântului Vasile cel Mare, adică și în Sâmbete și Duminici. Cu timpul însă, ele au devenit o relicvă păstrată doar în Liturghia de peste săptămână a Postului Mare. În fiecare zi de joi a Postului Mare, ei trebuiau să se prezinte în fața episcopului sau preotului, pentru a demonstra ceea ce au învățat pe parcursul săptămânii, urmând ca în Vinerea Patimilor să fie citite exorcismele și lepădările – aceasta încheind practic catehumenatul lor, iar în noaptea Învierii Domnului, Sâmbătă seara spre Duminică, toți candidații care erau înscriși pe listă pentru acel an să fie botezați. Tipologia creștină în cateheza Bisericii primare Trebuie spus că tipologia creștină s-a dezvoltat cu precădere în contextul catehezei liturgice și sacramentale a Bisericii primare. Știm că, în primele veacuri ale istoriei sale, Biserica le prezenta catehumenilor și neofiților (creștinii de curând botezați) structurile spirituale, riturile liturgice și exigențele integrării în trupul mistic al lui Hristos. În procesul atât de complex al inițierii creștine, evenimentele majore ale istoriei lui Israel sunt înțelese sacramental, ca etape ale pregătirii „căii Domnului”, când iconomia mântuirii se înscrie tainic chiar în aceste evenimente. Astfel, temele tipologiei creștine cum ar fi: ieșirea din robia egipteană, trecerea prin pustie a poporului lui Israel, trecerea poporului lui Dumnezeu prin Marea Roșie, mana cerească, untdelemnul ungerii etc., sunt de fapt temele fundamentale ale vieții spirituale, fără de care neofitul nu putea înțelege tainele creștinismului. Toate aceste episoade semnificative ale istoriei mântuirii, care erau prezentate și explicate catehumenilor, vor să arate că adevăratul Mântuitor este Hristos, ca Unul Care, prin acceptarea Jertfei supreme, a eliberat neamul omenesc din robia păcatului și a morții veșnice, deschizându-i intrarea în Împărăția cerurilor. În acest sens, însuși Sfântul Apostol Pavel, în prima sa epistolă către Corinteni, ne spune: „Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți că părinții noștri au fost toți sub nor și că toți au trecut prin mare, și, întru Moise, toți au fost botezați în nor și în mare și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească; și toți aceeași băutură duhovnicească au băut, pentru că ei beau din Piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos![…] Și aceste pilde s-au făcut pentru noi, ca să nu poftim la cele rele, cum au făcut aceia[…]. Și toate acestea li s-au întâmplat lor ca pilde și au fost scrise spre povățuirea noastră, care am ajuns sfârșitul veacurilor” (I Corinteni 10, 1-11). Așadar, conform viziunii sale teologice, unica valoare a cultului epocii mesianice este Piatra duhovnicească, adică Hristos însuși, Care îi însoțea pe fiii lui Israel pe tot parcursul experienței Exodului. Este semnificativ faptul că, atunci când se referă la mană și la apa din piatră ca figuri sacramentale, Sfântul Apostol Pavel ține să precizeze că toți fiii lui Israel au mâncat aceeași hrană duhovnicească și au băut aceeași băutură duhovnicească, ambele daruri cerești având calitatea de surse esențiale pentru viața religioasă și comunitară a poporului lui Israel. Astfel, Hristos devine pentru noi, creștinii, Cel care este adevărata hrană și adevărata băutură a Noului Israel, precum El Însuși mărturisește: „Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie, dar au murit; aceasta este Pâinea cea vie, Care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este Trupul meu” (Ioan 6, 48-51); „Oricine bea din apa aceasta, va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 13-14). Ieșirea fiilor lui Israel din Egipt și trecerea prin apele Mării Roșii prefigura Botezul creștin ca sacrament al eliberării ființei umane din robia diavolului, adică trecerea pascală: „de la moarte la viață și de pe pământ la cer”, cum cântă Biserica la praznicul Învierii Domnului. Concluzii Comparând, constatăm că modul în care creștinii primelor veacuri se pregăteau, primeau și înțelegeau semnificația profundă a Botezului și modul în care creștinii din zilele noastre se pregătesc, îl primesc și îl înțeleg sunt diferite. Mulți creștini din zilele noastre, influențați fiind de secularizare și de propriul stil de viață, în loc să se pregătească duhovnicește de primirea marii sărbători a Învierii Domnului prin post și rugăciune, ei ser-bează anumite „evenimente” (cum ar fi ziua de 1 martie, 8 martie) care nu au nicio legătură cu semnificația duhovnicească a Postului Mare, ci reprezintă un remember al luptei de clasă din epoca internaționalismului socialist de odinioară. Necunoașterea originii unor sărbători necreștine și chiar împotriva creștinismului face ca unii creștini să intre în jocul celor care serbează frenetic aceste sărbători, umbrind liniștea și valoarea morală a unor momente de rugăciune și de pregătire duhovnicească. Slujba Sfintelor Paști este în esența ei și o slujbă baptismală, în sensul regenerării și al renașterii noastre în Hristos, care premerge învierii noastre în veșnicie. Pr. EMANUEL VALICĂ, Catedrala Sf. Treime, Vatra Dornei