M-am tot întrebat dacă este bine – cunoscând predispoziția domnului președinte Băsescu de a nega ce-a spus cu o zi înainte – să-i acord credit și atenție, să-mi cheltuiesc gândurile cu ceva despre care se zice că n-ai ce lua pe două bețe.
Auzindu-l, ca toată suflarea de altfel, cu câtă seninătate, fermitate și convingere spunea că, înainte de a oferi scaunul de prim-ministru lui MRU, i l-a dat lui Victor Ponta, mi-am amintit de societățile primitive ale mongolo-tătarilor și ale altor migratori asiatici deversați spre Europa, societăți în care, în absența scrisului și a încheierii de convenții și tratate, se conta, exclusiv, pe cuvântul dat. În acest sens, Temugin, devenit, prin voința exprimată direct de triburile mongole, hanul hanilor, adică Ginghis-Han, în 1206, poate constitui și astăzi un exemplu pentru mulți oameni politici. Deoarece el, prin simplitatea și măreția lui, a spus pentru toți urmașii: „Ce poți zice despre un om care dimineața îți jură credință și seara își calcă cuvântul în picioare?” Specialist în întins lațuri și capcane, la făcut noduri marinărești care să țină vasul la cheu, domnul președinte vrea cu orice chip să apară într-o lumină trandafirie a concordiei, înțelegerii și conlucrării. Însă lumea îl știe, nu mai poate induce în eroare pe nimeni; și nu mai este crezut nici când spune adevărul. Dacă nu-l cred eu, de pe margine, cum are să-l creadă Ponta, cel făcut în toate felurile, și USL? Pen-tru Ponta și USL, ce-a spus președintele are valoarea unui pion otrăvit pe o tablă de șah: o amenințare permanentă că pionul ajuns la capăt se poate transforma în damă; și cât de mult ține președintele la damele ridicate în funcție pe bază de picioare lungi și minte cât a dat Creatorul, care, în cazul de față, n-a întrecut măsura, completând golul cu diplome. Ca să capete o și mai mare autoritate, deși nu era nevoie (a zis președintele nostru!), câțiva dintre greii PDL, pe post de Rexona (nu te lasă la greu când ceva pute), s-au dat în stambă că ei știau de propunerea prezidențială, hă-hă, de mult, din decembrie trecut; adică tot de când știați voi de Ungureanu? Vă dați seama ce valoare poate avea propunerea cu Ponta prim-ministru numai dacă aveți în vedere că cel responsabil cu scos castanele din foc, Boc de Răchițele, a ieșit pe post (credeam c-o să-l văd mai rar), ca să dea greutate ghicitorilor prezidențiale. El, Boc, n-a uitat să cheme opoziția în Parlament, să voteze modificarea Constituției și să contribuie, în deplină cunoștință de cauză, la modernizarea României. Mai interesantă din tot ce ne-a spus președintele (lumea nu și-a dat seama de importanța viitorului demers prezidențial) este chestia cu școala de partid pe care o va deschide după ce-și va îndeplini mandatul, la care zicea propagandistic că poate renunța în târzia toamnă de noiembrie a.c., pentru ca alegerile parlamentare să aibă loc împreună cu cele prezidențiale. Când a zis că tinerii trebuie să învețe politică, adică să-i învețe el, s-a gândit la tripleta USL, mereu luată în râs, că nu i-a intrat în joc: se refuză colaborarea, se rezistă la presiuni și la momeli și PNL nu poate fi înghițit (pohta ce-a pohtit-o Băsescu). Probabil, președintele se crede un predestinat și iluminat; că, altfel, imediat după 1989, când avea 35-36 de ani, de unde știa o politică capitalistă? Mi-a plăcut ideea de școală de politică (asta ne lipsea, încolo avem de toate, ar zice Bulă!), deoarece mi-a amintit de școala de partid (P. Muncitoresc R., după 1965, P.C.R.) de la Vaslui, din 1953, la care a fost chemat tatăl meu, ca să-i învețe pe cursanți cum să scrie și să citească, că politica, în esența sa, era simplă, pe înțeles, adevăr de care era convins un proletar agricol, unul Ijdenea, dintr-un sat de pe malul Prutului. Ijdenea nu prea dădea pe la cursuri, mereu găsea ceva de făcut, nu citea broșurile ideologice, pentru că el știa ce conțin, după cum îi spunea tatălui meu: „Lasă-mă, tovarășe Cernat, că ori e broșură, ori carte de Marx, Engels sau Lenin și Stalin, tot de chiaburi e vorba, tot de alianță dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, tot de exploatatori și de colhoz”. Într-o zi, Ijdenea l-a chemat pe tatăl meu ca să-i arate ceva care trebuia să dea de gândit: „Vino, hai, domn’ învățător, să-ți arăt iadul!”. Lângă o spărtură de gard, erau câțiva copilași flămânzi și dezbrăcați care-l așteptau pe Ijdenea să le dea ceva de mâncare: pâine scoasă din buzunar și din sân, bucăți de salam și de unt luate de la bucătărie și altele care se puteau mânca. Dacă domnul președinte vrea să facă o școală de partid care să reprezinte raiul, n-ar trebui să uite că raiul nu poate exista fără iadul sărăciei și mizeriei, și bine ar fi ca, înainte de a-și îndoctrina cursanții, să-i învețe lecția lui Ijdenea. Toate ca toate, dar când l-am auzit pe președinte că n-a putut dormi când, în primăvara anului 2010, a luat, cu de la sine voie, măsura de a tăia salariile cu 25% și a impus pensionarilor o contribuție de 5,5%, pe lângă impozitul de rigoare, m-a cuprins un val de duioșie. Vai, Doamne, ca să vezi, n-a putut dormi, avea nu remușcări, ci preocuparea că nu va fi înțeles de „bobor”! Tot din Trompeta Cotrocenilor am aflat cu uimire că președintele a fost umilit, tocmai el, jucătorul cuprins subit de politica spălării obrazului, umilit de Tăriceanu și de cei 322 care l-au suspendat. Atunci, cu suspendarea, i s-a administrat o lecție din care președintele n-a înțeles și n-a învățat nimic, adoptând, așa, o atitudine de personaj moromețian: „Cum, bă, tocmai pe mine să mă suspendați, eu din Siliștea Gumești… Las’ că vă arăt eu vouă…!”. Dar PSD a considerat că lecția era suficientă, ceea ce s-a dovedit a fi o mare greșeală. De atunci, PSD-ului îi merge ca lui Grivei în Postul Mare: plecări, frecușuri, defecțiuni ale lui Năstase, Geoană și alți moguli, o participare neinspirată și nefericită, în 2009, la o guvernare cu PDL și, peste toate, o condamnare a familiei Năstase. Nu degeaba se spune că cine se frige cu ciorbă suflă și-n iaurt. Și cel mai bine o știe, ca tot pățitul, chiar Ponta care, pe drept, nu poate primi „coroana” din mâna lui Băsescu. Sigur, ce s-a spus în ultimul timp de președinte și de alții este o diversiune. Și nu este exclus ca această bulversare a vieții politice să se producă pe fondul strângerii funiei la par, când începe să-ți fugă pământul de sub picioare. Până atunci, vreau s-o văd și pe asta: cum se vor aduce săptămânal câte 30 de milioane euro, darul făcut de UE pentru o Românie care a ajuns să trăiască din pomeni. Nu voi înțelege nici în ruptul capului cum… să ți se dea bani degeaba. Se pare că suntem supuși unor măscări de măscărici din „bâlciul deșertăciunilor”…
Comentarii