Amor, amor !

Evident, nu-i cazul să aflați din acest colț de pagină că ne aflăm într-o perioadă (pe care unii par a vrea să o impună ca obligatorie) a unui amor totodată festiv și umoral. Așadar, chiar și dacă nu-ți vine… înghiți povești despre Sf. Valentin cel trecut și despre Dragobete (în fapt, cândva, o versiune mai târzie a lui Cupidon) cel care se apropie. Adesea, născocite, brodite, dar suficiente să amorseze și să întrețină un elan materialist-consumist, de protocol și chiar ritualic, demonstrativ în orice caz, al (cică) dragostei.

 

Cu temeiul forte că, ah!, dragostea asta de prețăluit – mai mare, mai concretă – nu se digeră decât trecând prin portofel. Dar cu cât mai multe cadouri, ieșiri la club etc., cu cât mai multe „nuntiri” de-o zi ori de-un ceas, la cine știe ce boemă instanță, cu cine știe ce jurăminte spuse/ scrise pe colț de masă, o altă realitate arată ba că, de la an la an, vârsta medie a începerii vieții amoroase „la români” tinde să scadă spre cea la care, în urmă cu un sfert de secol, ăi de habar n-aveau de Dragobete (și nu c-ar fi fost interzis, cum le place unora să țese basne acum) dădeau examenul de treaptă; ba că nuntirile „la sfat și la popă” sunt în scădere statistică, iar divorțurile sunt în creștere și-s cu repetiție: „Oh! Amar și vai…!” (de la Ienăchiță cetire).