Geanina PAVELIUC
Sunt însă și oameni ai străzii care se numesc astfel doar pentru că au rămas fără case, pentru care supraviețuirea nu este mai ușoară, dar care n-au ajuns brute flămânde din cauza alcoolismului, care nu s-au dezumanizat, acceptând cu recunoștință ajutorul semenilor atunci când ajung în situații limită. Între primii, cei abrutizați de alcool, și cei din urmă există o limită pe care n-o depășesc nici ei înșiși atunci când ajung să locuiască sub același acoperiș. “În centru este primită toată lumea atât timp cât respectă regulile” Centrul de noapte “Lumină lină” al Bisericii “Sf. Vineri”, singurul centru de acest fel din Suceava, a fost salvarea multor oameni fără adăpost în ultimele zile de ger năprasnic. Sunt aici oameni care au venit de bunăvoie și au cerut ajutor în urmă cu mai mult timp, alții – în ultimele săptămâni sau zile doar, alungați de sub cerul liber de vremea rea sau adunați de autorități de pe străzi ca să nu moară de frig. Vin aici într-un pat cald, sub un duș fierbinte, pentru o masă caldă pe zi, într-un loc în care pot înfrunta iarna. În ciuda greutăților cu care se confruntă administrația centrului, acești oameni sunt îngrijiți, hrăniți, ajutați să-și facă acte, oblojiți după puteri. Sunt oameni cu probleme, veniți de departe la Suceava, pentru că aici au rude, după ce acolo unde au trăit în ultimii ani nu mai au niciun rost. Asociația “Lumină lină”, cu centrul cu același nume, există și funcționează prin implicarea protopopului Minu Mititelu, parohul de la “Sf. Vineri”, dar și prin contribuția primăriei Suceava, care plătește salarii și utilitățile centrului. În ultimele două săptămâni, de exemplu, în fiecare seară, la ora 10, oră la care o regulă a centrului spune că nu mai iese nimeni afară, și-au găsit adăpost aici, în medie, câte 25 de persoane pe noapte. În noaptea de miercuri spre joi, când gerul în Suceava cobora încet și sigur spre -30 de grade, în centru erau 27 de oameni. După ora 17, miercuri, la poarta centrului a început un “du-te-vino” de echipaje ale autorităților ce au tot “descărcat” oameni fără adăpost până noaptea târziu. Mașini ale poliției locale, ale jandarmeriei, ambulanțe, au adus persoană după persoană, culese din gări, de pe străzi, persoane care fuseseră unele și la spital pentru îngrijiri medicale pentru hipotermie sau alte afecțiuni. Printre aceștia destui dintre cei cărora ne-am obișnuit să le spunem “boschetari” erau murdari, tehui de băutură dincolo de limita omenescului, unii ajunși acolo după ce și-au făcut nevoile pe ei, recalcitranți atunci când au fost obligați, conform altei reguli din centru, să meargă să se spele la duș. “Aici în centru este primită toată lumea atât timp cât respectă regulile”, ne-a spus Geanina Paveliuc, șefa de doar 28 de ani a Centrului “Lumină lină”. Tuturor din centru tânăra fată le spune “domn” sau “doamnă”, chiar dacă i-a văzut plini/pline de păduchi sau cu pantalonii murdari. La prânz toți oamenii din centru mănâncă o masă caldă. “Bucătarul nostru gătește din ce avem. Poate azi mai subțire, mâine mai consistent. O ciorbă de cartofi cu legume, sarmale, alte mâncăruri aduse de oamenii care fac câte un praznic. În fiecare zi oferim ce avem…”, a explicat Geanina Paveliuc. “O jumătate de porc??? Ce vis frumos!!”, replică ea la posibilitatea ca cineva, oricine, să fi bătut la poarta azilului cu o jumătate de porc spunând: “Luați, să aveți ce da de mâncare la necăjiții aceștia”. „Homleșii” sau cei rămași fără case Într-un dormitor cu 6 paturi de la parterul centrului, cel mai „select” de altfel, se află veteranii. Sunt bărbați curăței, trecuți de 50 de ani, dar și aproape de 60, cu o singură excepție, Ciprian, un bărbat de numai 32 de ani. Niciunul dintre ei nu are casă și chiar dacă dintre ei sunt oameni care au copii, legăturile cu aceștia sunt rupte. Ciprian a tot insistat, jenat, spunând: „Vă rog, eu nu sunt un caz social. Uitați-vă la alții, care o duc într-adevăr foarte greu!”. Am respectat asta. Știu însă că pentru el viața nu-i pierdută, că în curând ar putea avea o carte de muncă și, cine știe, poate și o familie. Este tânăr, nu s-a „vândut” viciilor și este ajutat să răzbată. Florin are 54 de ani, a fost tipograf, fumează „în draci”, și n-are pe nimeni. Este foarte mândru însă că de aproape un an și jumătate de când stă la „Lumină lină” a reușit să-și ia televizor. Cum a reușit? „Cum am putut și eu, azi un ban, mâine un ban, de pe unde am muncit, de unde am avut”. Cu ajutorul Gianinei Paveliuc, șefa Centrului, Florin beneficiază de ajutorul social la care era perfect îndreptățit doar că, de rușine sau din neobișnuința de a se adresa autorităților, nu l-a cerut ani la rând. Ca pentru el, administrația centrului face și în alte cazuri demersuri similare. Vasile, încă un „homeless”, cum le spun englezii hoinarilor fără adăpost, cu glas gâjâit de tutun și băutură, stă picior peste picior pe marginea unui pat, cam distant. N-a vorbit decât întrebat. Nici el nu are casă, iar din septembrie 2011 până în urmă cu 2 săptămâni a locuit în Gara Burdujeni. „Cum în gară?”, am făcut pe neștiutoarea. „Așa bine, pe sub trenuri, pe lângă gară, ce mare secret?!” „Ți-a trebuit să te înhăitezi cu toți boschetarii din gară, asta ți-a trebuit”, s-au luat de el, aproape în cor, colegii de cameră. „Dar?….” și îi fac, cu degetul mare semnul clasic ce imită o sticlă de băutură dată pe gât. „…tragi la rachiu”? „Ohoo, păi dar cum altfel?”, recunoaște sfidător Vasile, aproape cu mândrie. „Hainele de unde le ai?”, am continuat întrebările. „Bulendrele astea sunt ale mele, de unde să fie?”, îmi răspunde din nou scurt, tăios. Dar nu era răuvoitor. Așa este el probabil, de la prea lungul timp în abstinență forțată de la băutură, de la țigări (în cămin nu se fumează și nu poate intra nimeni cu alcool). Și mai sunt o serie de reguli stricte de care are grijă să fie respectate polițistul local, spătos, autoritar, dar omenos, de la intrare. Despre Vasile am mai aflat că are aproape 54 de ani, că a fost căsătorit cu o olteancă, dar dintr-o bună zi a anului trecut n-a mai fost, pentru că, au spus alții, femeia s-a săturat de bețiile lui și l-a alungat. Lăsat fără casă de propriul fiu Din Aurel, un pirpiriu de om de nici 60 de kilograme, văzusem până la un moment dat doar niște picioare. Bărbatul de 56 de ani a fost operat recent de vezică și stătea întins în patul său, cu capul băgat în întunericul dat de un alt pat, amplasat la mijlocul camerei. S-a ridicat cu bun-simț când m-am adresat lui, încercând chiar o glumă. „Ne dau ceai, vedeți, dar la unii de aici li se face rău de la ceai”, a spus el apăsând supapa unui termos de lângă pat, referindu-se la cei din „ultima cameră”, ciudații cu priviri cețoase de alcool, care sunt cazați într-un dormitor de la capătul culoarului. În „gaura” în care stătuse întins până atunci, dosite-n câteva pungi și o găletușă de plastic, probabil câte ceva de mâncare. Aurel a intrat în centru anul trecut pe 12 decembrie. Are trei copii, două fete și un băiat, care locuiesc în părțile Aradului. El spune că fetele nu știu că tatăl lor e pe drumuri și că trăiește într-un adăpost al bisericii. Știe doar băiatul său, cel din cauza căruia a rămas de altfel fără casă. Și bărbatul a început să-mi povestească despre cum i-a dat el buletinul băiatului să întocmească niște acte cu casa și cum până la urmă, folosindu-se de actul de identitate, băiatul l-a lăsat fără acoperiș deasupra capului. Mă încărcam de greutatea sorții lui, în timp ce el părea resemnat, mulțumit chiar că are puținul pe care îl are, că e în viață, că stă la cald și că din găletușa și din pungile aliniate lângă el, are ce mânca. Crenguța, „fetița” de 50 de ani Singura femeie adăpostită în camerele de la parter la „Lumină lină” era Crenguța, o femeie de 50 de ani, de prin părțile Pașcaniului. Până săptămâna trecută ea dormise înfofolită și suferindă în Gara Burdujeni, pe bănci. Miercuri a fost adusă și ea de polițiști la centrul de noapte al Bisericii „Sf. Vineri”. Am găsit-o singură într-o cameră, citind deja a doua carte din cele pe care le găsise în cămin. Sărind de la un subiect la altul, femeia mi-a spus că a făcut o facultate cu profil economic și că ar vrea un loc de muncă și un „loc de cazare”. Mi-a spus că are o mătușă care însă n-o mai poate ține din pensia ei de 8 milioane, dar din care i-a dat totuși 30-40 de lei. Mi-a povestit Crenguța că oamenii îi spun că arată bine pentru că n-a avut griji, n-a fost căsătorită, n-a avut copii care s-o „uzeze”, îmi povestește pe unde au trimis-o autoritățile ca să-și găsească un loc să se facă bine și să trăiască. Femeia în pijama, legată cochet cu o panglică la gât vorbește cu un glas subțire ca de fetiță de 10 ani, pe ton constant, banal, liniștit, de parcă ar face conversație cu o prietenă la o cafea. Întregul ei comportament e fragil, timid, ca al unui copil, pentru că suferă de afecțiuni neuropsihice. Că veni vorba de cafea, „fetiței” de 50 de ani îi place la nebunie licoarea neagră și după ce bea o cană citește mai repede. Obișnuință din facultate, când trebuia să citească multe cursuri înainte de examene, spune ea. Crenguța i-a întins tinerei șefe de centru o rețetă pe care un medic i-a prescris oxacilină și baneocin și care vor fi cumpărate de cei din centru. Atunci m-am dumirit ce era cu mirosul greu, de mortăciune parcă, din camera ei. Femeia avea cangrenă la piciorul drept. Dormitorul boschetarilor În dormitorul din capătul culoarului n-am putut sta. Chiar în condițiile în care toți ocupanții celor șase paturi fuseseră spălați, mirosul era insuportabil. Era dormitorul boschetarilor, cei aduși de polițiști să nu moară de frig pe drumuri, dar care de obicei fug din centru când au ocazia. În cele câteva secunde cât am declanșat aparatul foto de 2 3 ori, n-am putut zări decât un chip fără expresie, ieșind deasupra unei pături, un om cu părul alb stând pe rama unui pat cu ochii în pământ și fruntea mâncată de răni și alte două siluete, fantomatice, ogârjite. Spălați, locuind într-o cameră normală, oamenii aceia arătau parcă mai straniu decât slinoși, întinși pe niște țevi într-un canal. Majoritatea dintre ei, atunci când le va veni pornirea, se vor întoarce acolo.
Comentarii