Spiritul nevinovat al lui Eminescu…

Când se apropie data de 15 ianuarie crește și numărul cititorilor care doresc o carte de Eminescu. De obicei copiii trimiși de dascălii lor vor să parcurgă măcar o pagină din geniul național. Nici nu mai știi dacă este bine sau rău. Uitarea definitivă ar fi desigur catastrofală. Cărțile poetului stau pe rafturi concurând cu isteria de pe Facebook, generațiile de astăzi își exprimă sentimentele într-un mod care atinge uneori absurdul. Românii au uitat să-l venereze pe Eminescu.

 

Iată de ce poemul azilantului sirian Alahmad Moustafa dedicat poetului nostru (și scris în limba arabă) merită citit mai ales pentru sensibilitatea și profunzimea pe care le degajă. ,,În lumina soarelui de dimineață/ Am intrat în bibliotecă trist/ Obosit de greutăți și de lupte/ Dintr-o dată în fața mea Imaginea Luceafărului/ A apărut în calde nuanțe/ Mihai Eminescu…/ Am intrat în bibliotecă trist/ I-am zâmbit și l-am salutat cu tributul pe care-l dă soldatul generalului/ În credința sa pentru luptă/ Am căutat o prințesă/ Am dat mâna mea cu Luceafărul de dimineață/ Am stat un timp cu mine însumi/ El apare în somnul meu/ Și zâmbește ca un sfânt/ E scris numele lui în istoria Dumneavoastră/ Generațiile își vor aminti de el / Eu, în refugiul meu aici/ Poate într-o gară a vieții mele/ Vă salut cu sufletul deschis/ Regăsit în parfumul poeziilor/ În spiritul nevinovat al lui Eminescu/ Eu nu am nevoie de cochetăria dumneavoastră/ Tulburarea mea va fi uitată în timp dar numele lui va rămâne/ Nu cuvintele mele îi pot spori veșnicia/ Ci dragostea voastră. Astfel își încheie poemul Alahmad Moustafa, neavând obligația morală de a iubi literatura română în timp ce noi, românii, ne măsurăm dragostea pentru poetul național de la 15 ianuarie la 15 iunie. Mai depunem o coroană de flori, mai ținem un discurs, mai cântăm un cântec pe versurile poetului. Apoi se așterne tăcerea și mai trece un an și poetul mai moare puțin. În definitiv, sufletul nostru moare…