Cât de repede uită lumea! Cu ceva timp în urmă eram năuciți de prezența, pe toate ecranele, a cuplului Ceaușescu, scos din ungherele istoriei, unde fusese aruncat, pentru a fi folosit într-un scop la care nici cu mintea nu gândești, iar cu fapta nu poți, că ți se usucă brațele.
Ce-a vrut să însemne insistența cu care a fost readusă în conștiința publică familia Ceaușescu? Totul s-a luminat când a apărut turist-mărița-șefă – Ileana lui Cocoș –, Cocoșica, care ne-a pus gheață la inimă cu ideea trăsnită că se poate face turism refăcând drumul dictaturii, de la Scornicești la Târgoviște. Ce-ar fi putut ieși din toată tărășenia? Ce-a ieșit și din frunza și imnul turismului! Poate că s-a urmărit altceva: împăcarea cu trecutul, iertarea pentru simulacrul de proces, execuția sumară și obișnuința cu ideea dictaturii. Toți cei care au văzut, zi după zi, cum petrecea familia Ceaușescu cu toți cei apropiați își pot da seama că ceea ce se chema risipă și huzur erau, în fond, niște mese sărăcăcioase în comparație cu petrecerile și chefurile sardanapalice de pe la toți cei îmbogățiți. Dacă nici chemare la cumpătare n-a fost, înseamnă că a fost un fâs, o bombă umplută cu nisip, ca să arunce praf în ochii contribuabililor. Ca o contrapondere la „turismul dictaturii” a fost lansat pe prea îngăduitoarea piață media românească un altfel de turism, mai rafinat prin susținere, „turismul princiar”, promovat cu aplomb de fostul moștenitor al tronului Marii Britanii, prințul Charles, care, însă, nu poate minți pe nimeni: turismul sărăciei nu poate fi acoperit de sângele albastru. Ați observat? Turismul princiar s-a suprapus pe de-a întregul pe recrudescența monarhiei și regalismului – dragoste chioară și amor ghebos – și n-a fost mult până să ne alegem cu un rege în persoana lui Charles, după cum au lăsat unii să se înțeleagă, idee care n-a fost încă abandonată; altfel, în loc de-o Margaretă, aveam o Cămilă. Până când Parlamentul Românesc va vota abolirea Legii Salice, potrivit căreia urmașii la tron se stabilesc numai pe linie masculină, nu avem a ne teme nici de Margareta, nici de Duda ei. Dar de trebușoara asta va avea grijă, atât cât îl va ține brăcinarul, președintele Băsescu. Putem fi siguri că prințul Charles nu știa unde se află România pe hartă, nu știa nici de capitala țării pe care apusenii o așază prin pusta ungară, până când, continuându-și cu aprindere lupta anticomunistă, Ion Caramitru, răsplătit, pentru ce-a făcut el în 22 decembrie 1989, cu o sinecură – Ministerul Culturii – l-a chemat pe la noi pe numitul prinț din Regatul Albion. De fapt, potrivit concepției ungurești și apusene, prințul n-a venit în România, ci în Transilvania, de care s-a înamorat lulea, cumpărând și câteva proprietăți țărănești, prin care laptele proaspăt, natural, nu sintetic, curge pârâu. Ce-i place lui Charles în numita țară a Transilvaniei, unde secuio-maghiarii așteaptă autonomia în HarMuCov, iar Tökés autonomia întregului Ardeal? Tot, tot ce-i primitiv, ca de început de lume – natură și societate –, sălbăticia în care poți mânca din același blid cu urșii și lupii, starea de înapoiere a locuitorilor, rămași ca-n Evul Mediu, care n-au învățat să mănânce chimicale. Pentru cei care dau din umeri când aud de noua dragoste a englezului cu sânge albastru, să le spunem că, așa cum le stă bine celor tupilați pe sub coroane regale, pentru a-și câștiga admiratori și suspuși, prințul a și croit fundații culturale ca să ne scoată din bezna neștiinței și neputinței, ca să nu se spună că numai Margareta are fundația ei din care-și trage seva princiară Duda de la Râpa Galbenă. Când vine vorba de monarhie și de regi, cei cu aplecare spre Coroană (cică ar lipsi zisa coroană de pe însemnul fundamental al Țării – stema) dau ca exemplu pe Carol al II-lea, căruia, uitându-i-se toate păcatele și furăciunile, îi atribuie mari merite în dezvoltarea culturii prin Fundațiile Regale care-și trăgeau fondurile din banii statului. Dacă-l citiți pe Constantin C. Giurescu, tatăl lui Dinu Giurescu, aflați din cartea lui Amintiri/1 (Editura „Sport-Turism”, București, 1976) câți oameni de cultură români, din banii lor, au editat reviste, au creat institute de cercetări și alte instituții de cultură de care nimeni nu face caz. Am auzit, în ultimul timp, atâtea inepții despre dinastii și regi, încât, mai adăugându-se una, e drept, gogonată rău, cu alegerea prințului Charles ca rege al României, nu schimbă cu nimic fondul problemei, însă pentru a tempera zelul monarhic la români, le voi aminti ce fel de monarh voiau revoluționarii de la 1848 din Țara Românească Muntenia. Între cele 22 puncte ale programului revoluției, se află înscris la punctul 5: „Domn responsabil, ales pe 5 ani și căutat în toate stările societății”. Era, de fapt, un domn-președinte, pentru că, în condițiile de atunci, nu se putea vorbi deschis despre republică la români. Nu mă mir deloc că sunt între români dintre cei care, dezorientați și lipsiți de perspectivă, văd o salvare într-un rege dintr-o casă domnitoare în Europa, după cum nu mă mir că prințului Charles îi surâde ideea unui tron chiar și în România. În momentul în care problema unui rege pentru România îi preocupă pe ungurii din Ungaria și pe cei din Transilvania, te poți întreba: pentru ce?, ce interese sunt în joc? Nu poți să nu faci imediat legătura cu iredentismul și șovinismul unguresc, cu autonomia ținuturilor secuizate, cu renunțarea la însușirea înscrisă în Constituție de stat național, cu regionalizarea României după formula stalinistă. N-ar fi prima dată când personalități din Anglia, între care și premierul Winston Churchill, au sprijinit pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei sau numai asupra unei părți a ei. Nu am dovezi că prințul Charles s-ar fi înțeles cu diaspora ungurească, foarte activă, de altfel, și înveninată de ură împotriva României, sau cu cercurile revizioniste din Ungaria și din Transilvania, nu știu dacă nu cumva s-a trezit, ca din întâmplare, în pat cu o unguroaică (specialitatea casei!), însă prea bine s-a brodit filmul lui despre frumusețile naturale ale Transilvaniei cu noul val de pretenții ungurești. Prea ușor uită românii că Ardealul este leagănul pământului românesc și al poporului român, că, așa cum s-a spus, România fără Ardeal este o expresie geografică fără conținut. Dacă ați fost impresionați de filmul „turistic” al lui Charles, binevoiți a vă aminti de descrierea Ardealului făcută de Nicolae Bălcescu în lucrarea „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”: „Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați, se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de domnul pe pământul. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, cap d-operă de arhitectură…”. Nu se poate spune că acest prinț turist are gusturi rele…
Comentarii