Este foarte important să se înțeleagă faptul că, în Biserică, dintru început căsătoria a fost considerată „căsătorie creștină” și trăită în Hristos (I Cor. 7,39) pentru că era căsătoria între două persoane botezate în Hristos, iar viața celor doi nu depindea de ritualul încununării, ci de identitatea baptismală a cuplului.
În primele secole, felul de a se căsători al creștinilor diferea în parte, dacă nu în totalitate, de felul de a se căsători al necreștinilor, mai ales privind obiceiurile referitoare la mire și la mireasă, la petrecerile ce însoțeau căsătoria etc., adesea fiind respectate legile civile impuse de puterea statală. În timp ce ritul roman nu a avut o slujbă proprie căsătoriei, toate riturile răsăritene au avut slujbe speciale de binecuvântare și încununare a mirilor, însă în strânsă legătură cu Euharistia sau, mai bine zis, în cadrul Dumnezeieștii Liturghii. Cum se căsătoreau primii creștini? Această întrebare este frecvent pusă și răspunsurile diferă: > în timp ce unii susțin că nu exista niciun fel de slujbă pentru consacrarea căsătoriei > alții afirmă că o anumită procedură trebuie să fi existat (în Imperiul Roman). Pentru a ajunge la o perspectivă creștin-ortodoxă este necesar să recurgem la mărturiile vechi autentice care se sprijină pe adevărul scripturistic. Așadar, căsătoria este socotită drept cea mai veche instituție a dreptului divin, fiindcă ea a luat ființă odată cu crearea primilor oameni: Adam și Eva. Dumnezeu a vrut ca această unire să fie monogamă, în același timp unirea fiind atât de strânsă, încât ambii soți formează un trup, căsătoria are și caracterul indisolubilității, adică este socotită ca încheiată pentru toată viața. Dar căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, s-a răsfrânt cu consecințe păgubitoare asupra căsătoriei. Caracteristicile ei, de care am amintit, au slăbit. Nereușind să înlăture divorțul, Moise a căutat ca cel puțin să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral și o îndepărtau de împlinirea scopului ei inițial de asigura societății membri sănătoși. În acest scop el a interzis căsătoria cu două surori în același timp (Lev. 18,18) și legăturile incestuoase, adică între rude de sânge sau de cuscrie prea apropiate (Lev. 18, 6-18). Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Taină este participarea Sa la nunta din Cana Galileii, împreună cu ucenicii Săi, când a săvârșit și prima Sa minune (Ioan 2, 1-11). De aceea, cu toate că Mântuitorul a vorbit de mai multe ori cu iudeii despre căsătorie (Luca 16,18. Marcu 10, 2-12, Matei 5, 31-32; 19,1-10), prezența Sa la nunta din Cana Galileii este socotită ca momentul în care acordă căsătoriei rangul de Taină. Că Biserica a cinstit de la începutul activității ei căsătoria ca Taină sfântă rezultă limpede din Tradiția Bisericii, adică din practica ei neîntreruptă. Sfinții Părinți au elogiat starea de feciorie, dar au ținut să adauge că prin aceasta n-au înțeles să condamne sau să arate o mai mică prețuire căsătoriei. De aceea, cu dreptate Pavel Evdokimov spune că există un singur mod de a înțelege valoarea deosebită a chemării monahale: învățând să prețuiești minunea și sfințenia stării căsătoriei. Așadar, Taina Căsătoriei a fost recunoscută de toți creștinii calcedonieni și necalcedonieni până la începutul secolului al XVI-lea, de când protestanții, de toate nuanțele în care s-au diversificat, au tăgăduit-o. Pentru lămurirea și ferirea credincioșilor de abaterile de la dreapta învățătură ale lui Luther și Calvin cu privire la Taina cununiei, Mărturisirea Ortodoxă întocmită de Mitropolitul Petru Movilă și definitivată cu îndreptările necesare de Sinodul de la Iași, din 1642, a confirmat căsătoria ca cea de-a șasea Taină a Bisericii, în răspunsul de la întrebarea 115. Primele rugăciuni legate de nuntă ajunse la noi sunt cele din Codexul Barberini gr. 336 (Fol. 186-191) o variantă sud-italiană a Evhologhionului bizantin, ce datează din a doua jumătate a secolului al VIII-lea. El cuprinde o rânduială restrânsă a Logodnei și a Nunții, cu două rugăciuni la Logodnă, două la Nuntă, încă o rugăciune la Nuntă, care astăzi nu se mai folosește, dar ale cărei idei au fost reformulate și folosite în alte rugăciuni din rânduiala de astăzi. O altă sursă o reprezintă Codexul 213 din anul 1027 aparținând preotului Strateghios de la Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol, care acum se păstrează la Biblioteca Națională din Paris. Această rânduială după punerea cununiilor cuprinde cântarea „Doamne Dumnezeul nostru cu slavă și cu cinste încununează-i pe dânșii” și rugăciunea Tatăl Nostru. Toate elementele s-au definitivat abia în secolul al XVII-lea. Ca și celelalte taine, și la săvârșirea Tainei Cununiei trebuie respectate cu strictețe rânduielile pe care Biserica Ortodoxă le-a stabilit cu privire la: săvârșitor, primitor și formă. Biserica creștină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei, fiindcă era practicată și chiar legiferată atât în Vechiul Testament, cât și în dreptul roman. Sub aspect pastoral, Căsătoria creștină a întâmpinat dificultăți încă din zorii creștinismului, iar rolul de a veghea la păstrarea sensului nealterat al idealului creștin cu privire la căsătorie, „de a se îndeplini în Domnul și nu după trup”, i-a revenit Bisericii. Secularizarea societății, cu toate implicațiile ei, are consecințe grave în felul de a trăi al creștinilor, iar căsătoria este una din dimensiunile vieții care intră cel mai concret în contact cu modul de a fi și de a trăi al societății în care viețuiesc creștinii. Adesea pregătirea pentru nuntă este o pregătire pur materială, pur omenească; după ce s-au stabilit datele financiare cu privire la susținerea și desfășurarea nunții, în grabă se stabilește și ora săvârșirii slujbei Cununiei. Mentalitatea referitoare la căsătorie și la viața de cuplu se face simțită și în trăirea momentului unic pentru o familie: nașterea ei ca „Biserică mireasă” a lui Hristos. Iubirea care îi unește pe miri trebuie completată de iubirea lor față de Dumnezeu, care îi face să-și pună problema mântuirii într-un mod foarte concret. Căutarea și alegerea mirelui sau a miresei se face ca și unirea lor „în Hristos și în Biserică”. Pregătirea mirilor pentru nuntă trebuie să vizeze prioritar viața duhovnicească, pentru că ei nu se vor uni într-un trup decât numai în măsura în care se vor uni, prin împărtășire, cu și în Trupul lui Hristos. Aceasta înseamnă rugăciune și post (câteva zile sau o săptămână înaintea nunții) și pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie, prin spovedanie. Ar fi bine ca la această pregătire să participe și nașii, chiar și părinții, pentru că „rugăciunile părinților întăresc temeliile caselor copiilor” (din a doua rugăciune de la cununie; ei sunt părinții spirituali ai celor care se vor naște ca familie, în Biserică). Cele mai acute probleme ce se ridică în viața de familie, care sting starea de har creată de botez și implicit de cununie, sunt: planningul familial, avortul, lipsa dorinței de a avea copii, lipsa educației religioase a copiilor, divorțul, căsătoria a doua și a treia, căsătoriile mixte, relațiile extraconjugale etc. Nașterea fiecărui copil este o mare minune. Îngerii se bucură și preamăresc pe Dumnezeu când se dă naștere unei noi făpturi omenești, sporindu-se prin aceasta lumina în întregul univers și risipindu-se pustiul și întunericul pe care vrăjmașul lui Dumnezeu încearcă să-l reverse pe pământ. Copiii sunt cel mai mare dar de la Dumnezeu. Ei luminează casele, ei înseninează frunțile încruntate, limpezesc inimile înnourate, coboară pacea în sufletele învrăjbite, revarsă bucurie și binecuvântare în familiile și casele noastre. „Lăsați copiii să vină la Mine” înseamnă: lăsați copiii să vină la lumină, la cunoaștere, la dreptare, la sfințenie. Priviți în ochi copiii. Priviți în ochii lor și-L veți vedea pe Dumnezeu! Așa cum este înțeleasă și împlinită astăzi, nunta tinde să semene mai degrabă nunților păgânismului antic: din tot ceea ce numim noi nuntă, singurul element cu caracter creștin este ora (adesea redusă la treizeci de minute sau chiar mai puțin, din cauza numărului mare de nunți care urmează a fi săvârșite în bisericile din marile orașe) petrecută în Biserică. În rest, totul este de sorginte păgână, obicei cu caracter necreștin, neacceptat de Biserică pentru o lungă perioadă din istoria creștinismului: – petrecerea din ajunul nunții la casele mirilor; – gătitul miresei; – muzica și dansul; – masa copioasă care se prelungește toată noaptea și chiar câteva zile în unele regiuni (mai nou, în ajunul Sfintei Liturghii, sâmbătă seara). Toate aceste elemente le regăsim în tradiția păgână a lumii greco-romane și au fost combătute cu vehemență de Sfinții Părinți. Dacă și ora petrecută în Biserică își pierde adevăratul caracter eclesial și n-are nicio legătură cu Euharistia, ne putem pune legitima problemă: „Această alterare a adevărului sacramentelor este atât de radicală și de profundă, încât ne întrebăm în ce sens astfel de ceremonii rupte din Trupul Bisericii se referă la mântuirea ce îl eliberează pe om de stricăciunea și de moartea individualității și ce raport mai au ele cu modul de existență al Bisericii, cu participarea la comuniunea sfinților?” (Christos Yannaras, „Libertatea moralei”). Așadar, viața creștinului este o continuă nuntă în Biserică, nuntă care începe în Botez, se împlinește în Euharistie și se desăvârșește în unirea cu Hristos în Împărăția Veșnică; însușirea de creștin nu presupune o cunoaștere teoretică a adevărului Evangheliei, ci o trăire a acestuia: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17,3). Și în această Sfântă Taină Dumnezeu se arată „mai drept decât orice stăpân, mai mângâietor decât orice tată, mai iubitor decât orice prieten, mai întru noi decât orice mădular al nostru și mai de folos nouă decât inima noastră” (Jean Kovalevski, „Taina originilor”). Pr. URSUȚU MARCEL, Parohia „Pogorârea Sf. Duh” Bogdănești 1, Suceava
Comentarii