Nu-i o noutate să spui că avem o administrație incompetentă și coruptă, că, la toată urma, fiecare popor are conducătorii pe care-i merită, constatare care explică starea de apatie, de indiferență față de modul în care se exercită actul de guvernare. Și ce dacă cresc din nou prețurile la energie, adică la toate?
Chiar dacă guvernanții vor întinde coarda până la plesneală, nu vei întâlni decât palide manifestări de stradă, ceea ce explică slăbiciunea șefilor de sindicat și a opoziției politice. V-ați pus întrebarea ce s-ar alege de Băsescu, de Boc și de toți cocoțații pe funcții și pe bani dacă actul lor de guvernare s-ar desfășura în Grecia, de exemplu? Cum nu suntem în situația Greciei, ai noștri rămân pe locurile lor: Boc lucrează în subteran la asumarea răspunderii (singurul lucru care-i iese bine) și zice că nu poate stabili nimic fără FMI și Banca Mondială, care trebuie să-i spună cât să strângem cureaua. Se vorbește de o remaniere a guvernului, măsură care nu poate avea nicio urmare, merge actualul, altoit pe tufă de Sulfină, dispus să facă exerciții de guvernare eficientă. Din momentul în care am fost anunțați de președinte și de alți membri ai guvernului că pensiile și salariile rămân staționare – o victorie, trebuie să recunoaștem –, guvernanții își pot continua liniștiți mișcarea de învăluire, de îmbrobodire a opiniei publice. Această mișcare este de fapt un atac pe mai multe fronturi, subsumat unui singur scop: prelungirea guvernării și după alegerile din 2012. Dacă, așa cum s-a spus, alegerile locale vor fi duse în toamnă, odată cu cele parlamentare, prelungirea guvernării cu șase luni înseamnă un timp suficient de recâștigare a electoratului prin presiuni, amenințări și prin pomeni multe și mari pentru cei dezorientați și săraci. Indiferent de natura subiectelor abordate de președinte și de premier, de miniștri, indiferent de măsurile adoptate în actul de guvernare, trebuie spus și văzut că se țintește la alegerile de anul viitor. O bună parte din atribuțiile premierului au fost preluate de președinte, care și-a asumat rolul de salvator al neamului; dă asigurări, împrumută în numele țării, amenință dușmani presupuși și imaginari, joacă rolul remorcherului care trage din greu mai multe barje pline cu balastul guvernării Boc. Dacă avem în vedere ce victorie a obținut președintele la Bruxelles, în sensul că recapitalizarea banilor, după ștergerea unei datorii a Greciei de 100 miliarde euro, nu se va face prin preluarea sumelor din filiale (cazul nostru care ne-am vândut băncile), deja simțim dincotro bate vântul de salvare, pătrunzător de te usucă la buzunar. După ce ne-a sosit în țară guvernul din diasporă, condus de Jeffrey Franks, totul se limpezește, iar până la 7 noiembrie, dată care nu mai are nicio semnificație, va fi pe de-a-ntregul zâmbet și lumină. În sfârșit, premierul și președintele, după întâlnirea de la Cotroceni cu Fondul și BM (30 octombrie a.c.), vor ști care-i deficitul bugetar, cât va fi creșterea economică (cum să-ți crească PIB-ul cu creștere economică zero?), care sunt măsurile de austeritate pentru construcția noului buget pe a cărei curea imaginară va fi indicat punctul critic. În cazul în care ai să faci o observație, Boc îți va răspunde imediat: așa mi-a spus FMI sau Banca Mondială și-ți închide gura, pentru că așa se întâmplă când ești la mâna altuia, când ești mic și mai nimic. Învăluirea economico-financiară practicată de guvernanți te face să te întrebi până când mai sunt bani pentru pensii și salarii și, în absența altor surse de venit, devii dependent de cât ți se dă, chiar dacă vei fi nevoit să-ți iei caloriferul în brațe și să-l încălzești din ce-ai acumulat. Dar învăluirea financiară, privită sub raportul efortului pentru a fi pusă în lucrare, pălește în fața frontului politico-organizatoric: câtă cheltuială de energie, ce efort pentru coagularea forțelor politice, pentru a face un front de dreapta! Greutatea constă în aceea că te poți declara de dreapta, având un discurs de stânga, singurul care dă bine la buzunarul inimii românului, care se consideră dezmoștenit de toate bunurile avute în comun. Prin iuțeală de mână și prin neatenția celor care ar trebui să fie, a fost scoasă, din pălăria iluzionistului-șef, Mișcarea Populară care ar trebui să strângă tot ce n-a strâns USL – alianță prea sigură pe sine ca să se manifeste în forță pe scena politică. Nu-i cazul aici, dar ce înseamnă oare intenția lui Geoană de a repeta figura de la alegerile din 2009? Dar „năvoadele” aruncate de Năstase? În acest caz, când în opoziție se petrec regrupări și reorientări, semn sigur că alianța PSD – PNL – PC a apărut cam prea devreme, șansele Ioanei Băsescu, împinsă în față ca soluție disperată, are șanse de reușită. Că la Alianța Ioanei a aderat Becali nu-i nicio mirare, probabil a crezut că-l va atrage și pe Vadim Tudor (socoteală greșită), dar aderarea lui Dan Diaconescu cu partidul lui, recunoscut până la urmă cu numele propus (Partidul Poporului) poate stârni nedumerire și neîncredere. Într-adevăr, să te aliezi cu cel pe care l-ai combătut înseamnă că spectacolul cu cătușele a fost regizat după un scenariu scris de doi autori. Nedumerirea vine și din folosirea unui discurs, cam de stânga, de-a dreptul stângist, a unui Saint-Just (Robespierre e prea mult!) care poate mânui singur ghilotina. A te alia cu cei împotriva cărora se îndreaptă discursul tău politic înseamnă să dezvălui dedesubturile afacerii numită Partidul Poporului, care nu poate fi decât o remorcă hârbuită la un tractor cu motorina pe terminate. Faldurile roșii în care se înfășoară îmburghezitul Dan Diaconescu dau bine la lume, iar el, ca om nou, poate constitui eșalonul II al PDL, cu șanse mari față de eșalonul I, compromis și uzat, în cazul în care se dezice de tot ce-a părut a fi. I s-o fi propus candidatura la președinție din partea PDL, în absența unui candidat din interior? Tot de se poate! Ceea ce constituie o surpriză și un deliciu este nada pe care domnul Băsescu i-a aruncat-o lui Victor Ciorbea, în principal, dar și lui Pavelescu, ambii șefi ai unui partid care se vrea mai mult decât a fost și este în realitate. Partidulețul care începe pe o scară de bloc e mai mult țâfnă (știi tu cine au fost țărăniștii, hă-hă, Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voievod, hă-hă, Coposu și Diaconescu etc.), decât prezență activă, lovitura fiindu-i dată chiar de Traian Băsescu, s-a dovedit a nu fi necesar pe eșichierul politic postdecembrist. Deși nu-i vechi, cum vrea să pară, și se invocă nejustificat, acest partid nu-i istoric, e preistoric ca doctrină și program. De ce-ar vrea Traian Băsescu să revigoreze PNȚ-CD? Tot din rațiunea folosirii unui eșalon II. În cazul în care se va ajunge, cu acești aliați de moment, la scop, sunt aproape sigur că aceștia vor fi pierduți pe drum. Cum se va împăca regalismul țărăniștilor cu antimonarhismul președintelui? Dar oare nu-i politica arta posibilului, bazată pe orice compromis? Oricum, țărăniștii sunt flămânzi de putere, s-ar alia și cu Ucigă-l Toaca, numai să intre în Parlament.
Comentarii