Bilca și bilcanii ei

Satul bucovinean Bilca, ologit de ultima conflagrație mondială și devenit localitate de graniță (cei din zona Siretului au numit-o multă vreme „granița blestemată”), a purtat în acest an strai de sărbătoare, amintindu-le tuturor că aici, exact cu un secol și jumătate în urmă, au intrat într-o sală de clasă modestă (dar cu ce speranțe!) primii școlari.

 

Cu această ocazie, oameni inimoși, cu har și patrioți (rara avis, astăzi) au realizat o carte-eveniment, i-au dat un titlu potrivit („Izvorul. 150 de ani de școală la Bilca”, Ed. Septentrion, 2011) și au trimis-o în lume spre rodire, titlul amintind de prima bibliotecă publică a localității noastre – după cum ne informează Mircea Irimescu, coordonatorul volumului –, instituție înființată în 1902 prin susținerea Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina și botezată chiar așa: Izvorul. Aici, după cuvântul ce păstrează aromele pădurilor din jur și un duh intelectual de excepție, aparținând prof. univ. Tiberiu Brăilean, clopoțelul școlii rivaliza sonor cu clopotul din turla bisericii, dar făceau parte din același spirit teandric, ce unea cerul cu pământul. Aici, își amintește medicul Vasile Cârdei, te întâmpina pe frontonul școlii inscripția „Cultura este puterea popoarelor”, numai bună să le dea insomnii vajnicilor urmași ai lui Stalin. Drept urmare, au dispus ștergerea cuvintelor despre cultură, lor fiindu-le îndeajuns lozinca „To(n)t înainte!”, surcică (ră)sărită din trunchiul „folclorului nou” de pe axa Moscova – București: „Stalin și poporul rus/ Libertate ne-au adus!”. Așa se face că în anul școlar 1947-1948, la deschiderea cursurilor s-a cântat imnul „Trăiască Regele”, iar la cea de încheiere, din iunie 1948, elevii știau să cânte imnul Internaționalei Comuniste, încercând să tulbure cu agresivitate pentru multă vreme și „Izvorul” din Bilca. N-a fost singura etapă nefericită, având în vedere, așa cum afirmă prof. Constantin Cuciureanu și Ionel Cristinel Puha, că aproape întreg veacul al XIX-lea școala bucovineană a suferit un proces de catolicizare, rutenizare și polonizare, mulți învățători ortodocși au fost înlocuiți din școli, dacă nu treceau la catolicism. O bună parte din lucrarea în discuție, de peste 300 de pagini, se ocupă de personalitățile culturii românești, avându-și rădăcinile în „Izvorul” bilcanilor. În textul de sub semnătura lui Gheorghe Giurcă, el însuși profesor de marcă al Sucevei, este evocată figura lui George Tofan, ca student, sufletul revistei „Junimea literară”, absolvent al Universității din Cernăuți (1904) și devenit președintele Asociației Corpului Didactic Român din Bucovina. Patriot înflăcărat, nu a acceptat să facă parte din armata imperială și să lupte împotriva fraților săi din țară. Ca urmare, în toamna aceluiași an (1914) s-a refugiat în România, pentru ca peste puțină vreme să pună bazele învățământului în limba română cu alfabet latin la Chișinău. În aceeași ordine de idei, strălucit student cernăuțean, mai tânărul Filimon Cârdei, cu o teză de doctorat „Magna cum laude”, s-a remarcat, prin cele consemnate de prof. Petru Bejinariu, printr-o laborioasă muncă de cercetare ca entomolog și specialist în zoologia nevertebratelor, pregătind ca profesor universitar generații și generații de biologi la Facultatea de Biologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Tot aici, la Bilca, s-a născut unul dintre marii sociologi și filozofi ai neamului, după remarca prof. Luca Băjenaru, fiind vorba de Traian Brăileanu. Cărturar cu studii temeinice în țară și la Viena, a revenit ca formator la Universitatea din Cernăuți, unde a predat un curs de Sociologie, etică și politică. Ajunge în 1940 ministru al educației, artelor și cultelor, demnitate care i-a fost fatală pe vremea când inconștienții analfabeți urlau, la comandă, ca descreierații: „Ana, Luca și cu Dej/ Bagă spaima în burgheji!”. Și când te gândești că din ăștia, lătrători sau nu, cu stele ori fără, își duc bătrânețile nesupărați, visând la anii de glorie când rupeau stahanovist carnea de pe oameni nevinovați, le zdrobeau oasele cu măciuca mâniei proletare, le călcau cu cizmele nesimțirii onoarea și demnitatea. Doar sufletul a rămas viu și adesea iertător în ceea ce a fost vifornița polară comunistă, stârnită de tancurile sovietice și slujită de haidamacii suferind mereu de boala turbării. Probabil că unul din aceștia l-a răpus, în America, pe Vasile Posteucă, poet, prozator, memorialist, profesor și om politic, cumnatul lui Gheorghe Cârdei din Bilca (George al Aniții, cum îl știa tot satul). Ambii erau căsătoriți cu cele două fete, Cilina și Zamfira, ale lui Alexandru (Lixandru) Horodnic, surorile poetului Mihai Horodnic. Ajuns după mulți ani de zbucium profesor la un colegiu universitar din statul Minnesota, s-a implicat cu toate puterile în viața exilului românesc, militând pentru coeziunea refugiaților români din America. Autorii îi redau câteva pagini din amintirile referitoare la hramul de la Bilca scrise în lagărul din Buchenwald la 15 august 1943, textul fiind preluat din revista „Generații” nr. 4/2003. Conform dorinței autorului din testament, în vederea protejării familiei, restul textului urmează să apară abia după anul 2025. Capitolul publicat acum seamănă izbitor cu cel din masivul și cuceritorul roman Băiatul drumului – Hram la Stănești – , apărut în 2002 la Biblioteca „Miorița” din Câmpulungul Bucovinei. Și iată, în continuare, ceea ce ar putea constitui un început de roman: Numele meu este Melania și încerc o întoarcere în timp (…) Nu împlinisem 17 ani, când odată cu venirea sărbătorilor de Crăciun am întâlnit un ÎNGER. Nu exagerez cu nimic, dar acel ÎNGER a devenit după câteva luni soțul meu și salvatorul meu, întrucât eu treceam printr-o situație critică, fiind exclusă din liceu pe motiv că eram fiică de chiabur, tata fiind arestat. Îngerul s-a numit Vasile Irimescu, a fost un agronom de excepție și un bucovinean inflexibil în fața compromisului, fapt care l-a făcut să fie o altă victimă a celei mai umane societăți, după titulatura dată de însetații de sânge, niciodată ostoită, a satrapilor regimului comunist. Ca atare, a fost găsit mort în condiții suspecte chiar în livada fermei de la Dobrovăț-Iași al cărei director era. Aproape 70 de pagini din carte sunt ocupate de memoriile învățătorului Pamfil Cuciureanu, intrat în învățământ la 1900. Dintr-un lung șir de întâmplări, multe din ele memorabile, sare în ochi cea referitoare la ridicarea primului salariu. Funcționarul german îi reproșează că e neconcordanță între numele de pe chitanță (Cuciureanu) și cel de pe avizul de plată (Kuczurean) și că va refuza să-l mai plătească pe numele românesc. Abuzul e flagrant, dar ocupantul nu-și dădea seama probabil că o astfel de atitudine îi îndârjea pe români, patrioți în toată puterea cuvântului la vremea aceea, și că îi va fi imposibil să-și atingă ținta. Despre preotul Andrei Mucea, cărturar și, iată, un alt mare patriot, născut la Bilca și slujitor la Arbore până în 1989, vorbește în cuvinte pline de simțire prof. Gheorghe Dolinski, urmând interviuri cu învățătorii bilcani Despina și Constantin Cârdei și Alexandru Brăilean, care dau măsura competenței cadrelor didactice din această pitorească localitate, convorbirile fiind realizate de mai tinerii colegi ed. Alina Popescu și prof. Ionel Cristinel Puha. E perfect adevărat ce se spune la pag. 213: Încă nu se poate scrie o carte despre Bilca fără a pomeni de Mihai Horodnic, poetul dispărut tragic la vremea tinereții, din care inserăm, spre edificare, ultimele patru versuri din poezia „Toamnă”: Și care-ncărcate coboară spre sat/ Cu durăte surde pe drumul uscat,/ Și vântul foșnește prin frunze de nuc/ Și tremur strujenii și paseri se duc… …se duc paseri, se duc oameni, aceștia lăsând în urmă semnele (pe)trecerii lor în uneori disperata încercare de a înveșnici clipa, mărturie stând folclorul bilcan, pe care îl numim generic glasul Varvarelor, după inspiratul titlu al lui Dumitru Teodorescu (ziaristul cu har întrebându-se în finalul materialului: Școala se cheamă „George Tofan”, Căminul Cultural scos în lume de dansul atâtor frumoase și aspre Varvare nu s-ar putea chema, oare, George Muntean?), scrisorile Zamfirei Posteucă (Pe vadul prunduit cu doruri s-a scurs enorm de multă vreme. Farmecul undelor însă îmi stăruie și acum în suflet și apele mele încă nu s-au liniștit. Tot ce pot să-ți spun este că mi-e enorm de dor de lumea mea, de satul meu, de țara mea, de neamul meu), activitatea rodnică a lui George Muntean, filolog de anvergură internațională, ori osteneala câtorva generații a celor din ilustra familie Brăileanu, după cum aflăm din materialul semnat de Mircea Irimescu. Nu lipsesc informații privind bisericile satului, profesorul Mihai Cârdei semnează interesante repere etnografice, iar câteva întâmplări adevărate te țin cu sufletul la gură. În concluzie, un op complet, apărut cu binecuvântarea preotului Gheorghe Calancea, cu multe fotografii, și niște oameni, despre care, suntem convinși, vor scrie urmașii la modul cel mai admirativ. Altfel spus, Izvorul bilcan n-are nicio șansă de a seca.