Quo vadis, femina ? (II)

Căderea în păcat a avut un efect total negativ atât asupra primilor oameni, cât și asupra întregii creații. Din acest punct de vedere, legătura corporală dintre protopărinții neamului omenesc a fost considerată drept pricină a păcatului. Scoaterea femeii din Adam reprezintă doar un simplu fapt al ivirii unei noi persoane, Eva fiind parteneră de dialog, oportunitate de statornicire a unor relații sufletești. În subsidiar, intervine misiunea de a procrea, de a fi omul însuși născător de viață.

 

În referatul biblic despre creație, actul nemijlocit al creării omului este prezentat prin cuvintele următoare: „A făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facerea 1, 27). Este indicat ca textul biblic să fie analizat detașat de orice interpretare antropomorfică, pentru a putea surprinde lucrarea dumnezeiască în înțelesul ei cel mai apropiat de realitate. Astfel, putem deduce faptul că diferențierea dintre bărbat și femeie este proprie ființei omului creat după chipul lui Dumnezeu. Polaritatea bărbat-femeie a fost voită de Creator și numai în această alcătuire ființa omenească tinde spre asemănarea cu Părintele Ceresc, urmând două căi complementare: o cale a bărbatului și una a femeii. Este un semn distinctiv, originar, excluzând orice pretins accident al firilor. Avem în față două persoane diferite, aflate într-o relație ontologică specifică. Este prea simplist să vedem prima pereche umană formată din două părți, două elemente, unul masculin și unul feminin. Chipul lui Dumnezeu presupune o deschidere totală a unuia spre celălalt, o topire în ființa partenerului hărăzit de Providență, ca o împlinire a misiunii trasate la creație: „Și vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24). Din această perspectivă orice întâietate a lui Adam asupra Evei își pierde orice consistență. Faptul că bărbatul a fost creat întâi și femeia mai pe urmă nu are nicio importanță din punct de vedere al menirii imprimate de Ziditor în ființa celor doi, încă din prima clipă a existenței ființei umane. De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom precizează într-una din omiliile sale: „Mare este aici egalitatea cinstei, deși în alte cele Pavel dă mai multă întâietate bărbatului, zicând: «și voi să fiți ca unul singur, ca fiecare așa să-și iubească femeia, ca pe sine însuși, iar femeia să se teamă de bărbat» (Ef 5, 33); și: «bărbatul este capul femeii» (Ef 5, 23), și: «datoare este femeia să se supună bărbatului» (Ef 5, 22), iar în legământul cel vechi: «către bărbatul tău te vei întoarce și el va fi domnul tău» (Facere 3, 16). Cum de aici a pus egalitate între robie și stăpânie? Căci zicând: «Femeia nu are stăpânie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea și bărbatul nu are stăpânie asupra trupului său, ci femeia» (I Cor 7, 4), a pus adevărata egalitate între ei. Și după cum acela este stăpânul trupului ei, așa și ea este stăpâna trupului aceluia. Pentru ce le-a dat aceeași cinste? Oare nu era și aici trebuincioasă întâietatea? Când e vorba de întreaga înțelepciune și de respect, nimic nu are bărbatul mai mult decât femeia, ci se ceartă asemenea femeii de către legile despre stricarea nunții. Și e firesc. Căci nu de aceea a venit femeia la tine, și a lăsat tată și mamă și toată casa ei, ca să fie umilită, ca să treci peste ea pentru o slujnică de doi bani, ca să-i faci mii de necazuri? Ai luat-o ca însoțitoare la drum, ca părtașă viețuirii tale, liberă și de aceeași cinste cu tine”. Așadar, fiecare dintre cei doi este chemat să iasă din egoismul și subiectivismul propriu, spre a se dărui în mod deplin celuilalt. Relația de iubire dintre cei doi nu reprezintă doar o simplă variantă a raporturilor dintre două persoane, ci evidențierea necesității de a recunoaște pe celălalt ca unica posibilitate a împlinirii de sine. De fapt, este vorba despre recunoașterea propriei imperfecțiuni, recunoașterea faptului că a iubi înseamnă acceptarea celuilalt în diferența sa, în caracterul său specific. Avem în față două ființe unice, care se dăruiesc reciproc, un „eu” și un „tu”, aflate într-o permanentă căutare a identității de sine, dar și de celălalt: „Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu Însuși”, subliniază Sfântul Ioan Hrisostom, arătând sensul divin al existenței umane și, implicit, dorul după veșnicie. Din această unire emană o incredibilă forță creatoare, care îi propulsează pe cei doi spre asemănarea cu Dumnezeu. Creat după chipul Creatorului, încă de la început omul a fost predestinat iubirii. Astfel, prin „nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18), înțelegem că, fără apariția femeii, zidirea omului nu ar fi ajuns la împlinire, căci „Dumnezeu a creat coexistența”, după cum mărturisește Sfântul Chiril al Alexandriei. Eva nu a fost făcută doar ca un element de recuzită, pentru a aduce o adiere de frumusețe în lumea paradisiacă. Ea a fost „ființa necesară pentru ca singurătatea lui Adam să nu fie o paralizare a lumii spiritului”, afirmă pr. conf. Ilie Moldovan. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie, și a adus-o lui Adam” (Facerea 2, 21-22). Coasta reprezintă aici o „reală împlinire spirituală”. „Scoaterea Evei din Adam înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte de aducerea ei distinctă la existență. Dar a fost în Adam nu ca ceva identic cu el și deci ea nu e rezultatul unei simple dezvoltări a lui. Omul e bipolar în sine însuși”, crede părintele Dumitru Stăniloaie. La vederea soției sale, bărbatul extaziat se recunoscu pe sine însuși și rosti cu nemărginită dragoste: „Iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea!” (Facerea 2, 23). Din acel moment, „bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el” (Dumitru Stăniloaie). Prin intermediul femeii, Dumnezeu se adresează bărbatului într-un mod deosebit, mai intim, mai profund, „crearea femeii însăși constituind o revelație a lumii divine” (pr. Ilie Moldovan). Momentul scoaterii Evei din Adam a fost văzut de către Părinții Bisericii ca un simbol al nașterii Bisericii, momentul în care „imago Dei” se suprapune cu „via crucis”: „Căci femeia ne este un mădular de neapărată trebuință, și de aceea trebuie mai cu seamă s-o iubim. Acest lucru 1-a învățat iarăși Pavel, când a zis: «Așa sunt datori bărbații să-și iubească femeile, ca pe trupurile lor. Nimeni, vreodată, nu și-a urât trupul, ci îl hrănește și îl încălzește, după cum și Hristos, Biserica. Iar noi, mădulare suntem ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui» (Ef 5, 28-30). După cum Eva – zice [Pavel] – a fost din coasta lui Adam, așa și noi suntem din coasta lui Hristos, căci aceasta înseamnă din trupul Lui și din oasele Lui. Iar că Eva a fost din coasta lui Adam, cu toții știm, și Scriptura limpede zice aceasta: «A adus somn asupra lui și a luat una din coastele lui și a zidit-o pe femeie» (Facere 2, 2 1-22). Dar că și Biserica s-a plămădit din coasta lui Hristos, oare de unde ar putea cineva să ne arate? Însă și acest lucru ni-l arată Scriptura. Când Hristos a fost pus pe cruce și pironit și apoi a murit, «apropiindu-se, unul dintre ostași a împuns coasta Lui și a ieșit sânge și apă» (Ioan 19, 34). Din acel sânge și apă a luat ființă toată Biserica. Chiar El însuși mărturisește, zicând: «Dacă nu se va naște cineva din nou din apă și din Duh, nu poate să intre în împărăția Cerurilor» (In 3, 5). Sângele îl numește Duh. Noi suntem născuți prin apa botezului și suntem hrăniți prin sânge. Vezi cum suntem din carnea Lui și din oasele Lui, născuți și hrăniți din sângele Aceluia și din apă? Și după cum, în timp ce Adam dormea, a plămădit-o pe femeie, așa, în timp ce Hristos era mort, a plăsmuit Biserica din coasta Lui. Dar nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia – fiindcă este mădularul nostru și că dintru noi își are începutul plăsmuirii -, ci și fiindcă lege ne-a pus pentru aceasta Dumnezeu, zicând așa: «Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi cei doi un singur trup» (Facere 2, 24). Căci de aceea a citat și Pavel legea aceasta, ca din toate părțile să ne îmboldească spre această dragoste”, afirmă Sf. Ioan Gură de Aur. Așadar, „nu mai este nici iudeu, nici elin, nici rob, nici slobod”, ci creștin, bărbat sau femeie, în Hristos. Prin urmare, Dumnezeu le-a dat celor doi o misiune sacră: să se iubească și să aibă copii. Am putea spune că a dat bărbatului preoția altarului bisericesc, iar femeii, preoția altarului familial. În acest context vorbește Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă sobornicească: „Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9). Ce minunat este darul nașterii, să poți vedea ieșind din tine o nouă viață, o ființă plăpândă, dar atât de frumoasă! Bărbatul, la prima vedere, s-ar putea simți „discriminat”: cum, Doamne, i-ai încredințat numai Femeii această misiune, această mare oportunitate? După nouă luni de efort, de constrângeri și de sfânt angajament, vine pe lume un scump odor, un boț de carne, carne din carnea ta și sânge din sângele tău. Este un lucru aproape de neexprimat în cuvinte, pentru că vorbele sunt prea sărace în această situație. Și, totuși, „discriminat” față de darul nașterii? Nu, pentru că Domnul Dumnezeu a știut ce face. A pus în lume atâta ordine, atâta firesc, încât, în această situație, scepticul s-ar înfățișa ca un ingrat înaintea „Dăruitorului de dragoste”. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate !” Un inventator ar putea spune: lasă, îi vom oferi și bărbatului posibilitatea de a naște; îi vom face un uter artificial, îl vom fertiliza in vitro și vom rezolva problema. Știința poate să facă acest lucru, dar va fi un joc monstruos de-a viața și de-a moartea, o perturbare a mersului firesc al lucrurilor, o nebunie fără seamăn. Bărbatul, transformat într-o mamă artificială, conjuncturală, în niciun chip nu va putea simți fiorul creației adevărate, pe care Dumnezeu l-a dat numai Femeii. Este un privilegiu, dar și o mare responsabilitate. Dar, ne întrebăm, cum se prezintă situația în zilele noastre? Mai este femeia o împlinitoare a misiunii sacre a nașterii? Mai urmează ea modelul sfintelor femei din Biblie: Sarra, Lia, Rahila, Rebeca, Debora, Rut, Iudita, Susana, Elisabeta, Ana, Sfânta Fecioară Maria? Din păcate, trebuie să admitem, cu durere, că realitatea este alta decât ne-am fi dorit-o. Asistăm la o tendință de „masculinizare” a femeii, la o îndepărtare tot mai accentuată de ceea ce Dumnezeu a vrut de la ea atunci când a adus-o la viață (Eva a fost numită: „mama celor vii”). Acest lucru se poate vedea din modul cum se îmbracă, din modul cum se manifestă, din refuzul de a avea copii. Tot mai multe cupluri se plâng de faptul că, în mod natural, nu pot procrea. Să fie o consecință a îndepărtării de sarcinile „preoției familiale”? Se prea poate. Avem femei manager, avem femei în politică, avem femei în magistratură, avem femei arbitru, avem femei polițist. Asta e bine. Dar, din păcate, avem tot mai puține femei mame. Asta însă este păcat, este foarte mare păcat. Căci femeia, spune cuvântul sacru, „se va mântui prin naștere de fii” (I Timotei 2, 15). Așa să fie! Preot LAURENȚIU NICOLAE STAMATIN