Rolul familiei preotului în activitatea misionară a parohiei

Familia este celula de bază a societății, iar familia preotului între familiile creștine este un ideal spre care tindem; familia preotului este ținta privirilor, comentariilor, criticilor și observațiilor de tot felul făcute de credincioși, acolo unde preotul și familia lui trăiește și își desfășoară activitatea.

 

Familia este o instituție de origine divină, stabilită de Dumnezeu de la creație: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18). Familia este izvorul vieții pe pământ, temelia vieții de obște, prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om. Familia preotului, mai mult decât orice familie creștină, se întemeiază pe unitate și indisolubilitate, apoi pe iubire desăvârșită, comuniune, egalitate. Nu există incompatibilitate dogmatică sau morală între preoție și căsătorie, care sunt două taine sfinte în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de romano-catolici unde preoții nu se căsătoresc. Preotul ortodox, prin căsătorie, este apărat de căderea în păcat, iar apoi familia oferă posibilitatea unei înalte vieți morale, pregătind buni creștini, copii cu frica lui Dumnezeu. Activitatea misionară a preotului în parohie se reflectă adeseori prin familia sa. Părintele Cleopa spunea că preotul predică în două feluri: cu cuvântul și cu fapta. Dacă prin cuvânt preotul exprimă învățătura creștină fundamentală, dă exemple din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, prin familia sa preotul dă un exemplu bun sau rău. Și cred cu tărie că exemplu personal al preotului și implicit al familiei sale are mai mare valoare în ochii credincioșilor decât orice predică, oricât de frumoasă ar fi ea. Prin familia sa, preotul se ridică sau se coboară moral, se înalță duhovnicește și sporește spiritual sau decade și este cuprins de patimile lumești. Uneori noi, preoții ortodocși, suntem acuzați că nu ne preocupăm prea mult sau cât ar trebui de parohie, de credincioși, de misiune în general. Dar să nu uităm niciodată că avem o soție, copii, probleme de familie care uneori ne abat de la misiunea încredințată. În schimb familia ne oferă acea oază de moralitate, de siguranță și liniște, de împliniri, de bucurii de tot felul care mențin tonusul pentru a putea lucra cu folos în misiunea încredințată nouă. Un profesor de seminar ne spunea că soția unui preot face mai mult de jumătate din activitatea și misiunea lui; chiar dacă nu predică în biserică, chiar dacă nu este pregătită într-o școală teologică, ea poate ajuta prin exemplul personal, prin implicare în misiunea preotului, concret, prin acte personale de caritate sau, de ce nu, prin organizarea de asistență socială. În timpul nostru, majoritatea soțiilor de preoți au serviciu, dar și așa pot activa cu succes în parohie și chiar la locul de muncă, în colectivul din care fac parte. Dacă vorbim de rolul familiei preotului în activitatea misionară a parohiei, nu ne putem închipui că are rezultat această activitate misionară fără ca preotul să locuiască în parohia încredințată. Nu vreau să critic, dar observăm că, în parohiile unde preoții nu locuiesc în mijlocul credincioșilor, problemele misionare sunt foarte mari și adeseori ne trezim că o familie a trecut la adventiști sau penticostali sau martorii lui Iehova și este în pericol integritatea parohiei. Familia preotului este primul și cel mai puternic mediu de aplicare a misiunii preoțești. Soția și copiii preotului sunt primii enoriași și se cuvine să fie cel mai bine pregătiți pentru mântuire. Între cele două griji care stau în fața preotului, familia și parohia, ne întrebăm care are întâietate? Dacă admitem că parohia are întâietate, atunci ar fi fost mai bine să nu ne căsătorim. Familia preotului este un prețios auxiliar în lucrarea pastorală și misionară a parohiei. Familia este prima victorie pastorală preotului. Preotul care n-a câștigat familia sa pentru Hristos nu va câștiga nici parohia. Familia este garanția moralității preotului și îl pune în afara oricăror bănuieli în privința curăției morale. Pentru preot, căminul, mediul, familia trebuie să însemneze o atmosferă de reconfortare, unde să se fortifice pentru chemarea sa, să se reculeagă și să-și verifice atitudinea și tactul. Familia preotului este un prețios teren de acumulare de experiență și de aplicare a artei sale de pastor, dublat fiind aici și de calitatea de părinte al copiilor. Ea este un model oferit parohiei și credincioșilor atât ca atmosferă, cât și sub raportul conducerii ei. Așa ne învață Sf. Ap. Pavel când îi scrie lui Timotei că preotul trebuie să fie bun chivernisitor în casa lui, având copiii ascultători întru desăvârșita bună cuviință (I. Timotei 3,4). Poporul privește cu atenție deosebită la casa preotului. De la ea așteaptă să vadă pilda bună, după care să se poarte și ei, oamenii de rând. În toate manifestările ei, casa preotului trebuie să fie o continuă predică, o școală vie, activă. Apostolatul preotului începe în familia sa, cu soția, copiii, casnicii și rudele apropiate care trebuie îndrumați sufletește, îndrumați duhovnicește, catehizați mai mult decât ceilalți oameni, căci preotul nu poate fi propovăduitor în biserică, păstor în parohie, părinte al celorlalți și nepăsător de cele preoțești în casa sa. Cum vor înțelege străinii și cum vor primi învățăturile dacă cei din casă să nu le înțeleg și nu le aplică? Familia preotului ajută la misiune în parohie pentru că pune în mic probleme duhovnicești și pastorale care în parohie se pun în mare. Prin familia sa, preotul își dă seama de viața, grijile, greutățile oamenilor cum nu le poate cunoaște celibul. Familia leagă pe preot de credincioși mai bine decât l-ar putea lega celibatul. Prin familie, viața preotului se împletește cu viața credincioșilor, se integrează mai bine în comunitatea lor. Această apropiere este caracteristică Bisericii Ortodoxe și este unul din privilegiile ei. Familia preotului veghează asupra activității sale misionare. În familie preotul nu găsește numai liniște și echilibru, ci uneori și îndreptare. Îmi amintesc, în primii ani de preoție, cum soția îmi atrăgea atenția asupra gesturilor pe care le făceam, asupra predicii pe care o rosteam, asupra unor deficiențe pe care le aveam. Și chiar dacă de multe ori nu-mi plăcea acest lucru, astfel mi-am corectat multe greșeli. Soția preotului are un rol foarte important în parohie, slujind oamenilor alături de soțul ei mai mult decât în orice profesie, prin căminul cald și primitor, prin participarea la anumite activități și inițiative, prin opera caritabilă și de asistență socială. Pregătirea preotului pentru cultul divin, susținerea lui morală în greutățile pe care le întâmpină, bunele sfaturi și îndemnuri pe care le poate da credincioșilor în particular, ca soție de preot, fac din tovarășa de viață a preotului și tovarășă de misiune preoțească. Preotul are nevoie de cineva apropiat și de încredere care să-l înțeleagă și să-i împărtășească idealul, să-i comunice impresiile credincioșilor, să-i arate greșelile, să-i sugereze acțiuni și măsuri utile, să-i atragă atenția atunci când este cazul. Prin ținuta sa, preotul este oglindă a soției sale, prin casa sa preotul este văzut rău sau bine, harnic sau leneș. Când preotul, oricât de bun ar fi la predică, apare cu înfățișare neglijentă, este sigur că soția are partea ei de vină, poate cea mai mare. Când soția are gusturi, capricii sau pretenții exagerate, nepotrivite cu preoția și calitatea ei de preoteasă, când are doar griji lumești, plăcere pentru lux, podoabe și distincții, este sigur că ea nu numai că nu colaborează cu preotul la săvârșirea cu demnitate a slujirii preoțești, ci îl și împiedică sau îl compromite. Inima preotului sângerează uneori pentru păcatele și durerile credincioșilor, sufletul se frământă de griji și de greutatea mântuirii lor. Cea dintâi ființă care trebuie să știe să-l înțeleagă și să-l ajute este soția sa, cea dintâi chemată să se bucure și de bucuriile și de izbânzile duhovnicești, dacă înțelege valoarea și frumusețea lor. Misiunea preotului în parohie este ușurată dacă familia lui ia parte la ea și este zădărnicită dacă soția și copiii nu participă la slujbe, dacă nu au evlavie și respect față de cele sfinte, nu cunosc și nu respectă poruncile bisericii, obligatorii pentru toți creștinii. În loc de colaborare și ajutor în misiunea preotului, familia poate împiedica împlinirea ei. Prin membrii familiei sale, preotul se poate face exemplu viu în activitatea misionară sau poate fi arătat cu degetul și luat ca exemplu negativ în parohie. Dacă vrea să-l ajute în activitatea misionară a parohiei, preoțească, va trebui să se mulțumească cu bucuriile duhovnicești alături de preot: cinstea, prestigiul și dragostea cu care va fi înconjurată de credincioși; și să se mărginească la acel mod de viață îngăduit de morala creștină, care nu atinge cu nimic credința parohienilor. Pentru ca lucrarea misionară a preotului să fie eficientă, soția sa trebuie să arate bunăvoință, înțelegere, primindu-i pe cei care vin la preot cu o problemă sau alta cu dragoste și îngăduință. Dacă nu vor fi primiți astfel, credincioșii vor veni cu teamă la casa preotului sau poate, cu vremea, nu vor mai veni deloc. Activitatea misionară a preotului se va intensifica dacă soția lui își va crește copiii în bună-cuviință, va primi pe străini, va ajuta la curățenia și înfrumusețarea bisericii, va mângâia pe sărmani, va milui pe săraci. Această preoteasă evlavioasă, bună, iconomă, blândă, harnică și iubitoare de popor va fi sprijin bun preotului în activitatea misionară. Soția preotului trebuie să fie credincioasă, demnă, înțeleaptă, conștientă de sfințenia și răspunderea preoției, de vrednicia slujirii preoțești; va fi spijin, va fi îndemn, va fi mângâiere și va simți că preotul va sluji sufletește cu el înaintea lui Dumnezeu și oamenilor, va fi misionarul de nădejde al preotului. Copiii preotului pot ajuta și ei prin viața și comportamentul lor la misiunea tatălui, prin cumințenie, fiind cuviincioși cu oamenii, cercetând biserica, deosebindu-se prin purtarea lor frumoasă, zidind alături de tatăl lor – preotul, și de mama lor – preoteasa, edificiul ideal al unei parohii desăvârșite. Soția și copiii pot zădărnici activitatea misionară a preotului prin comportarea nepotrivită. Casnicii preotului trebuie să fie cei dintâi ascultători și următori ai poruncilor Bisericii și primii prin care se verifică efectul învățăturii transmise de preot. În relațiile soției preotului cu celelalte femei, în legăturile copiilor cu ceilalți copii, ba chiar ale rudelor apropiate ale preotului cu ceilalți oameni se va cunoaște starea duhovnicească a preotului, se va comunica și se va face misiune. În biserica primară, slujitorii se formau mai ales în casa episcopului și a preotului. Chipul și exemplul preotului învață pe cei din jur mai mult decât școala, învață prin trăirea preoției. Exemplul frumos al preotului Zaharia și al soției sale Elisabeta este pilda pentru noi toți: “Și erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu urmând în toate poruncile și rânduielile Domnului” (Luca 1, 6). Prin inteligență și purtare frumoasă, soția preotului va putea să deștepte în sufletul mamelor dragostea față de copiii lor, renunțarea la avort și creșterea acestor copii în frică de Dumnezeu și rușine față de oameni. În ziua de azi, când se pune accent foarte mare pe latura socială și filantropică a Bisericii, niciun rol nu este mai important pentru soția preotului decât să-și închine viața, alături de preot, ocrotirii copiilor abandonați, a orfanilor, a văduvelor, a celor bătrâni și bolnavi. Nicio predică nu este mai puternică decât exemplul viu, nicio școală nu este mai înaltă decât împlinirea învățăturilor Mântuitorului Iisus Hristos, Care a spus “mai fericit este a da decât a lua” și “întrucât ați făcut unora din acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”. În activitatea misionară de zi cu zi, avem nevoie de acești “colaboratori”: soție, copii, casnici, rude apropiate, ca și prin ei să vestim cuvântul lui Dumnezeu, să dăm un exemplu bun în parohia unde am fost rânduiți să slujim, iar dragostea lui Dumnezeu care se revarsă asupra noastră să o transmitem și noi asupra oamenilor așa cum ne învață Sf. Ap. Pavel: “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, dragostea nu căută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13, 4-8). Preot IOSIF ANDRONIC